Camera de luat vederi arăta elicoptere ale armatei irakiene, din care săreau nişte soldaţi îmbrăcaţi complet în negru. Luptătorii de elită ai armatei irakiene aveau mitraliere asupra lor.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat.
— Pssst, zise Nura, care se uita concentrată la micul ecran.
Imaginile proveneau din Samarra, din provincia irakiană
Salah ad Din, o metropolă de fapt sunnită, în care se afla totuşi unul dintre cele mai importante locuri sfinte şiite. În trecut fuseseră acolo de mai multe ori altercaţii între şiiţi şi sunniţi. De aceea, în prima clipă am presupus că era vorba despre încălcări ale locurilor sfinte de către sunniţi. Însă
din comentariul crainicului am înţeles că oraşul a fost
—— 28 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
atacat în acea dimineaţă de un convoi de maşini, cu terorişti înarmaţi până în dinţi. Soldaţii încercau acum să
recapete controlul asupra lui. În acest timp, fuseseră ucişi şi răniţi luptători din ambele tabere.
— Pentru Dumnezeu. Sper că verişorul meu nu a păţit nimic, şopti Nura. Pe Ibrahim l-au transferat de puţin timp la Samarra.
Evin şi cu mine am privit-o cu îngrijorare. Îi puteam înţelege foarte bine neliniştea: munca în rândurile forţelor de securitate irakiene era o meserie extrem de râvnită de yazidiţi, majoritatea rudelor noastre fiind în armată. Şi eu mă temeam, la rândul meu, că teroriştii ar putea ataca posturile de grăniceri şi că tatălui meu i s-ar putea întâmpla ceva. În ultimele săptămâni fuseseră acolo mai multe incidente minore cu jihadiştii. Părea că teroriştilor sirieni nu le mai ajungea propriul teritoriu. De parcă ar fi dorit să aducă acest conflict şi de partea graniţei noastre.
— Am putea trece pe la mătuşa ta, am propus eu. Poate că ştie ceva despre el.
— Poate că nu ştie nimic din toate astea, obiectă Nura –
şi se referea la atacul în sine. Dacă încă nu a auzit nimic, o speriem inutil. Dacă i s-a întâmplat ceva verişorului meu, o vom afla în curând.
— E mai bine dacă nu o nelinişteşti, fu Evin de acord.
În timp ce televizorul din bucătărie continua să meargă, noi ne-am apucat în bucătărie să spălăm caisele şi să le scoatem sâmburii. Am tăiat o parte din ele în bucăţi mici, pe care le-am presărat cu zahăr şi le-am pus în frigider, pentru a le mânca mai târziu ca desert. Apoi o mare cantitate a ajuns într-o oală, pe care am pus-o la fiert pe aragaz. Şi aici am adăugat kilograme întregi de zahăr.
Amestecul mirosea din ce în ce mai înnebunitor de dulce şi de aromat, cu cât fierbea la loc mic. Avea să iasă o dulceaţă
minunată.
Între timp, la televizor, se anunţase ultima evoluţie a situaţiei: în Bakuba, la nord-est de Bagdad, explodase o
—— 29 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
maşină-capcană. Şi în Ramadi, capitala provinciei irakiene Al Anbar, în care se stabiliseră deja de mai multă vreme oamenii SI-ului, luptătorii acestuia ar fi atacat campusul universităţii. Crainicul se străduia să nu lase evenimentele să sune prea dramatic. Cert era însă că teroriştii au luat ostatici sute de studenţi.
— Dar asta e absolut incredibil, i-am spus lui Evin – şi am decis în tăcere că voi studia într-o localitate din regiunea kurzilor, dacă avea să iasă chestia asta cu matematica.
Poate în Sinjar sau Dahuk, unde locuiau nişte rude îndepărtate de-ale noastre. Sudul sunit îmi părea absolut nesigur. Asta o puteai constata limpede.
Pe parcursul după-amiezii – deja vărsasem dulceaţa în borcane – situaţia s-a mai calmat. Studenţii din Ramadi au fost eliberaţi. Şi chiar şi Samarra a fost recucerită de către armată. Am respirat uşurate: cel puţin jihadiştii nu se puteau stabili pe termen lung şi în acest oraş. Faptul că au reuşit să pună stăpânire atât de repede pe el mi se părea îndeajuns de îngrijorător. Eram curioasă cum vedea tata această desfăşurare şi mi-am propus să-l întreb, de îndată
ce va veni acasă. De bună seamă, teroriştii au plecat din Siria şi au fost nevoiţi să treacă într-un fel sau altul graniţa. Dacă măsurile de siguranţă se vor întări acum şi mai mult? Dacă va fi obligat să facă şi mai multe ture suplimentare? Speram doar ca misiunile acestea să nu devină prea periculoase. Dar ştiam la fel de bine că nu va recunoaşte asta faţă de mine.
La începutul serii, cele două prietene ale mele îşi puseseră borcanele lor pline cu dulceaţă în coşuri şi porniră spre casă. Am decis să folosesc ocazia pentru a face o mică plimbare şi a le conduce acasă. La urma urmei, nu locuiam la o mare distanţă unele de altele. Peste tot în sat se strânseseră grupuri mici de oameni, care dezbăteau evenimentele de peste zi: atacurile din sud erau, fireşte, principala lor temă de discuţii. Dar ei vorbeau într-un mod
—— 30 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
ciudat de distant despre cele întâmplate, de parcă ar fi fost vorba despre o catastrofă naturală, care s-ar fi petrecut într-o cu totul şi cu totul altă ţară. Teroarea ar fi o problemă a şiiţilor şi a sunniţilor, care se războiau unii cu alţii, asta era părerea generală. La noi, aşa ceva nu s-ar putea întâmpla niciodată. În orice caz, oamenilor le părea rău de rudele yazidite aflate în armată şi care trebuiau să
suporte consecinţele.
Şi mama Nurei, mătuşa mea, se afla în uşa casei, alături de o vecină. Avea o figură gravă, dar se bucura totuşi de dulceaţa pe care i-o aduceam.
— Asta e o surpriză extraordinară, Farida, zise ea şi mă
sărută pe frunte. E oare rodul pomilor din grădina voastră?
Transmite-i mamei tale calde mulţumiri pentru asta!
Apoi ne povesti că verişorul Nurei, Ibrahim, dăduse de ştire familiei sale. Aşa cum ne temuserăm, participase la luptele din Samarra – şi fusese într-adevăr împuşcat. Un glonţ îi trecuse prin pulpă şi-i distrusese un os. Acum se afla internat în spitalul militar.
— Zice că nu e nimic grav şi că este bine îngrijit, povesti mama Nurei.
Vorbise cu puţin timp înainte cu mama tânărului, mătuşa Nurei, care îşi tăcea, bineînţeles fel de fel de griji.
— Nu ar fi mai bine dacă ar veni acasă? întrebă Evin.
