mâna puternică pe după umerii mei.

Îi simţeam bătăile inimii, precum şi mirosul cunoscut de tutun de mere, ce-i emana prin toţi porii. Am aţipit liniştită.

— Au plecat! răsună prin sat în dimineaţa următoare încă înainte de răsărit. Luptătorii peshmerga au plecat! Ne-au lăsat baltă!

Mi-am frecat ochii adormiţi – şi iniţial nu am priceput despre ce era vorba. Dar tata sări în picioare cu o smucitură.

— E adevărat? îi strigă el bărbatului de jos. Poate că

sunt pe aici pe undeva într-o misiune de patrulare.

— Nu, au dispărut! strigă acesta agitat.

Curând, întregul sat fu în picioare. Tata sări peste rugăciunea de dimineaţă şi se grăbi spre piaţa principală a satului, pentru a se sfătui cu ceilalţi bărbaţi. Delan şi Serhad îl însoţiră, mama, fraţii mei mai mici şi cu mine am rămas acasă şi am aşteptat cu nerăbdare să aflăm noutăţile pe care urmau să le aducă. Între timp, mama aprinsese televizorul.

Cele mai importante ştiri erau din nou despre Sumar şi despre barajul de la Moşul. Celor două aşezări, în care se dăduseră lupte în ziua precedentă şi din care luptătorii

—— 45 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

peshmerga i-ar fi alungat atât de glorios pe luptătorii ŞI.

Însă peste noapte ei se întorseseră.

— Massoud Barzani are nevoie acum de oamenii săi în nord, zise mama cu amărăciune. De aceea le-a ordonat luptătorilor peshmerga să plece înapoi şi ne-a lăsat aici fără nicio apărare.

Când se întoarseră tata şi fraţii mei, au povestit că

bărbaţii din sat voiau să organizeze nişte mici grupuri de voluntari, care să patruleze regiunea.

— Este doar o măsură de precauţie, sublinie tata, iar în cazul în care se descoperă pe undeva prin apropiere oameni ai SI-ului, putem acţiona din vreme.

Mama dădu din cap; ceea ce spunea el avea sens. Era aceeaşi misiune pe care trebuiau s-o îndeplinească, de fapt, şi luptătorii peshmerga. Acum sătenii aveau să se ocupe de asta. Erau suficient de mulţi bărbaţi şi arme. Tata intenţiona să plece imediat cu Serhad şi Delan. Dar aici, mama se împotrivi.

— Cel puţin, împărţiţi-vă. Dacă se întâmplă ceva, nu vreau să-mi pierd toţi bărbaţii dintr-odată! îi somă ea energic.

— Dar bine, Zakia, râse tata. Doar n-o să ni se întâmple nimic. Mergem doar în recunoaştere.

Însă ea insistă.

— Bine, atunci. În acest caz, Delan îl va însoţi mai târziu pe unchiul Adil, cedă tata într-un târziu.

Mama îi mai ceru în afară de asta, ca fiecare dintre cei care pleacă să poarte arme. L-am urmat pe tata în dormitor, unde el descuie cu o cheie lada în care erau păstrate kalaşnikovurile noastre. Erau în continuare doar trei. Îi puse lui Delan în mână unul dintre AK-47; un altul îl luară el şi Serhad.

— N-ar fi rău dacă ai merge pe acoperiş să ţii strada sub observaţie, Farida, zise el. Faci asta pentru mine?

Îmi puse în mână cel de-al treilea kalaşnikov.

L-am privit cu ochi mari: atât îmi cerea, nimic altceva

—— 46 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

decât să asigur protecţia casei.

— Sigur că da, i-am răspuns, mândră că îmi dăduse această sarcină importantă.

În timp ce bărbaţii plecară, m-am instalat sus, la postul meu. Am cântărit kalaşnikovul în mână, al cărui uz îmi era între timp bine-cunoscut. De la prima noastră încercare comună de tragere, am mai exersat sârguincioasă prin grădină. Între timp, nimeream şi ţinta acolo unde trebuia să o nimeresc: în centru. Până acum însă, trasul cu arma fusese pentru mine ca un soi de distracţie, un fel de hobby.

Era acum oare vorba de cazul de forţă majoră despre care vorbise tata? Nu prea părea să fie.

Mi-am îndreptat privirea spre stradă. Însă acolo nu era nimic neobişnuit de văzut. Vecinii mergeau încoace şi încolo printre casele lor, aşa cum o făceau şi de obicei.

Poate că mişcările le erau puţin mai agitate decât în restul zilelor. Fiindcă fireşte că îşi făceau cu toţii griji. Faptul că

luptătorii peshmerga dispăruseră aşa, pe nepusă masă, îi făcea pe toţi să fie puţin nervoşi. Pe de altă parte, îmi spuneam că o normal că au plecat! La urma urmei, trebuie să ajute la apărarea nordului, care este într-o primejdie reală. Poţi oare să le-o iei în nume de rău că îşi ajută

camarazii de acolo? Ne puteam imagina noi aici, în sud, că

suntem mai importanţi pentru guvernul autonom decât nucleul kurd? Trebuie să avem noi înşine grijă de noi. Şi cu aceste gânduri şi reflecţii am aţipit în căldura amiezii ce se ridica printre sacii de nisip.

M-am trezit în zgomotul pe care îl făceau frăţiorii mei Keniwar şi Shivan, care jucau fotbal în grădină, printre copaci şi al celor două voci feminine, care ajungeau la mine sus, de jos, dinspre terasă. Ei, aşa ceva, mi-am zis cu surprindere: de bună seamă că a venit cineva în vizită, fără

ca eu să fi observat de la postul meu. Ce paznic de nădejde eram!

M-am târât până la margine şi am aruncat o privire în jos. Acolo era mătuşa mea Hadia, soţia unchiului meu Adil,

—— 47 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

cu mezinul lor în braţe, însoţită de ceilalţi doi copii ai ei.

Era o bucătăreasă talentată şi în consecinţă şi plinuţă, spre deosebire de mama. Cele două femei vorbeau agitate.

— Oamenii spun că au ajuns în Sinjar, am auzit-o pe mătuşa mea spunând.

— I-a văzut Adil?

— Nu. Doar oamenii din localităţile învecinate. Se pare că se dau lupte grele acolo.

— Eşti sigură? Uneori, oamenii exagerează, pentru a se da importanţi.

— Zakia! Trezeşte-te! scrâşni mătuşa mea. Statul Islamic este la douăzeci de kilometri de Kocho: suntem într-un pericol iminent!

Abia atunci am înţeles şi eu, în sfârşit, ce spunea: avusese loc un atac asupra capitalei provinciei.