— Amin, amin, amin, am murmurat la rândul nostru.

Simţeam cum energia soarelui mă pătrunde şi în acea clipă

eram absolut sigură că decizia noastră era cea corectă.

Primarul nostru îi informă pe Salam şi pe oamenii lui că

nu vom deveni musulmani.

— Ne-am sfătuit în sat şi am ajuns la concluzia că nu putem renunţa la religia străbunilor noştri, le zise el, vă

rugăm să daţi dovadă de înţelegere.

— Ei bine, răspunseră arabii. Vom transmite mai departe decizia voastră conducerii Statului Islamic. Nu v-am vrut decât binele.

— Putem spera la milă?

— Asta o va decide califul.

— Nu există o constrângere a religiei, câtă primarul din cea de-a doua sură a cărţii lor sfinte.

Dar ei nu vrură să o audă.

— Ştim şi noi ce scrie în Coran, ziseră ei. Ne pricepem mai bine la asta decât voi.

Şi satul Hatemiyah refuză trecerea la islam. Încă din acea noapte locuitorii reuşiră să se furişeze pe lângă

punctele de control. Ceea ce fu pentru arabii care îi păzeau extrem de penibil, erau foarte furioşi că yazidiţii din Hatemiyah au evadat. În plus, au aflat că şi noi, cei din Kocho, aveam de gând să facem ceva asemănător. Ca pedeapsă şi ca măsură de precauţie, au strâns cercul din jurul satului nostru şi mai mult Kocho a fost închis din toate părţile: la toate ieşirile din sat stăteau acum bărbaţi din satele vecine, care ne împiedicau să facem chiar şi un pas în afara satului. Fuga devenise imposibilă.

Singura noastră speranţă era ca războiul să-şi schimbe complet cursul, după ce Statele Unite ale Americii sprijineau acum din aer luptătorii peshmerga, bombardând

—— 62 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

poziţiile SI-ului. Puternica armată de la celălalt capăt al lumii reuşi să creeze în nord un coridor de scăpare pentru oamenii sărmani, care se salvaseră pe muntele Sinjar – şi care, acum, după o săptămână de asediu, erau la capătul puterilor. Luptătorii peshmerga şi PKK-ul ajutau împreună

la evacuare.

— Vedeţi? Nu trebuie să ne pierdem curajul, zise tata.

Cu siguranţă că ne vor veni şi nouă în ajutor.

Însă această speranţă se dovedi înşelătoare. În timp ce rudele noastre au fost salvate în cele din urmă după o săptămână de martiriu, lumea părea să fi uitat de Kocho.

Chiar dacă primarul nostru a adresat mai multe petiţii de salvare

guvernului

din

Bagdad

şi

organizaţiilor

internaţionale, salvarea nu a venit de niciunde. Poate că se diminuase comunitatea noastră de 1 700 de suflete de la începutul conflictului până acum la 1 300 de persoane şi poate că era pur şi simplu prea mică, pentru a mai suscita interesul cuiva. În orice caz, nimeni din afară nu luă act de catastrofa care urma să se petreacă aici.

Drama avu loc în data de 15 august 2014. Nu voi putea uita niciodată acea zi. Începuse, de fapt, la fel ca oricare altă zi de august: cu un răsărit minunat. Pentru a-l onora într-un mod corespunzător, familia mea era deja pe acoperiş. Ne-am început rugăciunea de dimineaţă.

Puţin mai târziu am rămas acolo singură. Şi atunci le-am văzut: treisprezece vehicule se apropiau de satul nostru. Nu erau acele furgonete rablagite cu care veniseră

arabii la noi, ci maşini blindate noi, albe, pe a căror platformă era montat armament greu, de război. În fiecare dintre ele erau soldaţi ai ŞI, îmbrăcaţi în negru. Mi-am reprimat un strigăt. Cuprinsă de panică, am alergat în casă

şi l-am anunţat pe tata.

— Vin, vin! am strigat. Vin să ne omoare!

Mama şi fraţii mai mici se molipsiră de la isteria mea şi începură să plângă.

— E adevărat? întrebă mama. I-ai văzut?

—— 63 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

— Da, vin din direcţia Moşul. Arată la fel ca şi cei care au atacat în ultima vreme toate celelalte oraşe. Dar noi suntem doar un sat!

Tata alergă pe acoperiş, încercând să-şi facă o idee el însuşi despre situaţie. Între timp, vehiculele albe ajunseră

în mijlocul satului şi se poziţionaseră la toate intersecţiile importante, precum şi pe celelalte drumuri.

— Da, ăştia sunt oamenii SI-ului, îmi întări tata bănuielile. Au venit pentru a ne jefui. Ne vor lua tot ceea ce deţinem, aşa au făcut-o şi cu creştinii.

Am aşteptat încordată să văd ce se va întâmpla. Ne era o teamă cumplită. Deşi tata şi ceilalţi doi fraţi mai mari, Serhad şi Delan, încercau să nu o arate faţă de noi, bănuiau că erau ultimele minute sau ore, pe care aveam să

le petrecem împreună la noi acasă.

După-amiază târziu, conducerea SI-ului ne transmise că

toţi locuitorii din Kocho trebuie să se prezinte la ora douăsprezece fix în clădirea şcolii.

— Să vă luaţi cu voi toate obiectele de valoare, striga un grup de luptători, care alerga pe străzi şi ducea vestea din casă în casă.

— Tot ceea ce aveţi şi reprezintă o valoare: bani lichizi şi bijuterii de aur. Telefoanele mobile. Dar şi buletinele şi cardurile de credit. Aduceţi tot.

Tata simţea că are dreptate sau cel puţin aşa se prefăcea.