Apoi se urcă din nou în maşină. Nura şi întreaga ei familie îmi făcură cu mâna în semn de rămas-bun.
Singurul lucru care îmi venea în minte era să izbucnesc pe loc în lacrimi. Dar m-am stăpânit şi le-am răspuns şi eu.
— Pe curând, am strigat în urma lor, dar nici măcar eu nu credeam în cuvintele mele.
Când o voi revedea pe Nura? mă întrebam. O voi mai vedea vreodată?
Am mers mai departe şi m-am asigurat că şi la cel de-al treilea magazin erau obloanele închise. M-am întors acasă, fără să fi rezolvat ceva. Mama făcu o figură dezamăgită, atunci când am ajuns fără cumpărături, iar ceea ce îi povesteam de prin sat îi plăcea şi mai puţin.
— Oamenii o iau razna, deşi până acum nimeni nu i-a văzut la faţă pe cei din SI, zise ea.
Când, în cele din urmă, veniră tata şi Serhad prin poarta grădinii, chipul tatei era împietrit. Era un semn rău. Intră
în camera de zi şi întreaga familie îl urmă neliniştită.
— E adevărat ce spun oamenii din sat? îl întrebă mama, înainte ca el să fi apucat să se descalţe. E adevărat că au ocupat Sinjarul?
Tata dădu afirmativ din cap.
— Mă tem că zvonurile sunt adevărate.
— Am întâlnit un bărbat care a fugit de acolo, povesti Serhad agitat. El spunea că ar fi văzut venind un convoi de maşini blindate, cu steaguri negre.
Mama îşi prinse capul în mâini.
— Luptătorii peshmerga nu sunt cu nimic mai buni decât armata irakiană. Ne-au lăsat pe mâna lor, zise tata supărat: două sute cincizeci de bărbaţi erau staţionaţi în regiunea Sinjarului. Dar toţi, până la ultimul, au şters-o
—— 51 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
astă-noapte, pentru a le face loc teroriştilor: între timp, toate satele din sud sunt sub ocupaţia acestora.
— Asta e ceea ce povestesc oamenii din satele arabe, completă Serhad.
— Şi ce ne rămâne acum de făcut? întrebă mama.
Arătă spre geanta cu alimente.
— Haida şi Adil sunt de părere că ar fi mai bine să
dispărem de aici.
— Nura şi familia ei au plecat la rândul lor, am adăugat eu.
— Ah, şi unde mă rog frumos să dispărem? întrebă tata.
— Păi În nord, în Kurdistan, am zis eu.
Acolo presupuneam că s-au refugiat Nura şi familia ei.
— Şi cum să ajungem acolo?
Am rămas pe gânduri. Prin Kocho trecea singurul drum pe care îl puteai urma spre cele două puncte cardinale: fie o luai spre nord, fie spre sud, spre ţinutul arabilor, în care deja pătrunsese SI-ul. Ceea ce nu era indicat.
Ei, pe strada care duce spre Sinjar şi spre munţi, am zis
- şi mi-am dat seama deja din clipa în care o rosteam că nu avea sens, fiindcă, la urma urmei, se dădeau lupte şi în această regiune.
Aici voise tata să ajungă:
— Ne-au prins ca într-o capcană. Indiferent ce drum am alege, ne vom arunca direct în braţele oamenilor din SI. E
mult prea periculos!
— Am întâlnit şi refugiaţi din Sinjar, care nu au reuşit să
ajungă în munţi, întări Serhad. Credeau că aici sunt mai în siguranţă.
Tata părea dezarmat. Cu toţii eram. Ce să facem? SI-ul părea să fie dintr-odată peste tot. Eram prinşi cu toţii ca într-o capcană din care nu puteam ieşi.
— Trebuie să aşteptăm, să vedem cum evoluează
lucrurile în Sinjar, hotărî tata. Deocamdată, în orice caz, ar fi sinucidere curată dacă am apuca-o pe acest drum.
—— 52 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
