Puţin mai târziu, oamenii lui Salam veniră în faţa casei îmbarcaţi în furgonete. Tata le dădu kalaşnikovurile noastre – pe toate trei. Nu voia să rişte deloc.
—— 57 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
— Nu trebuie să vă fie teamă, subliniară bărbaţii în timp ce le puneau pe platformă. Noi suntem musulmani şi oameni de onoare: ne vom ţine de cuvânt. Bazaţi-vă pe noi.
— Un tratat de pace este în orice caz mai bun decât un atac, zise tata – şi se străduia de bună seamă să o creadă
el însuşi.
Pentru el, ca soldat, fusese dintr-odată un şoc teribil să
rămână fără armă. Era un fel de capitulare. Cu toate acestea, încercam să ne convingem că poate acest pas ne va aduce din nou liniştea pe care ne-o doream atât de mult.
Doar mama rămânea sceptică.
— Nu e nicio garanţie pentru asta. Aceşti oameni sunt în stare de orice. Nu aţi văzut cum s-au comportat cu sărmanii oameni din Sinjar?
Făcea referire la una dintre rudele noastre, care îşi pierduse viaţa în timpul luptelor. Şi la mulţi alţii, care se refugiaseră în zona munţilor. Televiziunea irakiană relatase că aceştia erau captivi acolo, fiindcă totul era încercuit de luptătorii SI-ului. Asta mi-o imaginam ca pe ceva absolut îngrozitor. Fiindcă din excursiile mele cu Delan ştiam că
platoul de sus era asemenea unui peisaj selenar: nu erau nici copaci care să ofere umbră, nici animale, nici apă pe care să o poţi bea. Niciun om nu putea rezista acolo prea mult timp. Cei de acolo se vor înfometa, dacă SI-ul nu îi va lăsa cândva să coboare. Spre deosebire de ei, nouă ne mergea încă bine aici în sat, îmi ziceam eu. În orice caz, atât timp cât ne ajungeau alimentele. Fiindcă de la asediu nu mai venea în sat niciun negustor, magazinele rămaseră
închise şi mama începuse deja să raţionalizeze ceea ce mai aveam, însă, din fericire, mai era grădina noastră. Ea dădea vara aşa de multe fructe, încât le-am fi putut vinde.
Dar fireşte că nu o făceam: le-am fi oferit în dar rudelor şi vecinilor noştri, celor care rămăseseră cu noi în sat. Evin mă ajută cu recolta de zucchini şi primi cadou două bucăţi.
În timp ce stăteam la noi în grădină, ne gândeam la prietena noastră comună Nura. Nici Evin nu mai primise
—— 58 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
vreo veste de la ea încă de la începutul conflictului, atunci când plecase împreună cu întregul ei clan.
— Crezi că au reuşit? am întrebat-o eu. Oare îi merge bine Nurei?
— Mi-aş dori să dea de veste.
Şi de mătuşa Hadia şi de unchiul Adil ne făceam griji: să
fi fost maşina lor printre cele care au ajuns sub focurile SI-ului? Nici nu au făcut cale întoarsă şi nu ştiam dacă au ajuns. Nu ştiam dacă trebuie să o interpretăm ca pe un semn bun sau rău. Să se fi aflat ei şi copiii lor între timp acolo sus în munţi?
După zile întregi de nesiguranţă, Hadia a sunat-o, într-adevăr, pe mama. Radia din toată fiinţa când îi auzi vocea.
— Am fost extrem de îngrijoraţi, zise ea. Unde sunteţi?
Mătuşa îi povesti că ea, Adil şi copiii s-ar fi salvat împreună cu un grup mare de refugiaţi în apropiere de izvorul Solar. Acesta era un loc în care familiile se întâlneau, în vremurile bune, pentru picnicuri. Sute de maşini cu refugiaţi yazidiţi s-ar fi aflat deja acolo. Fiindcă
Solar reprezenta o fundătură: mai departe nu mai ajungeai cu maşina. Puteai merge doar pe jos, pe platou, un deşert de pietre fără apă şi hrană. Când auziră că trupele ŞI erau pe urmele lor, oamenii continuaseră să urce mai sus.
— Spune-i lui Aziz să dea de ştire armatei, o rugă Hadia pe mama. Trebuie să ne salveze de aici de sus.
— Da, răspunse mama slab.
Nu voia să o descurajeze pe mătuşa mea. Dar era complet depăşită de această rugăminte. Pentru că fiecare om care mai prindea ştirile la televizor ştia că nici luptătorii peshmerga, nici armata irakiană nu puteau ţine în frâu înaintarea SI-ului. Între timp, teroriştii ocupaseră şi oraşul de importanţă strategică Makhmur, aflat între Mosul şi Kirkuk, şi se aflau la douăzeci de kilometri de Erbil.
Probabil că vor cuceri întreg Kurdistanul. Cine să se mai gândească, în această situaţie, la noi, oamenii din munţii Sinjar?
—— 59 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
— Îi voi transmite lui Aziz, îi promise ea totuşi Haidei.
Mai rezistaţi încă puţin.
După discuţie, mama era convinsă că rudele noastre au făcut o greşeală prin fuga lor precipitată.
— Uite, Farida, în ce situaţie înfiorătoare se află, îmi zise ea. Faţă de ei, noi avem şanse mai bune acasă.
Şi eu priveam lucrurile la fel. Până în momentul în care arabii sosiră din nou în Kocho. Ca şi la prima lor „vizită”, ei au venit în sat cu două furgonete şi au strâns toţi bărbaţii la o adunare.
— Ce mai vor acum de la noi? întrebă tata, în timp ce, după cum i se ordonase, se îndreptă spre locul adunării împreună cu Delan şi Serhad. Scenariul nu lăsa loc de veşti bune: spre deosebire de săteni, care îşi predaseră cu toţii puştile, arabii erau înarmaţi până în dinţi.
Salam îi lăsă pe tovarăşii săi să-l ajute să urce pe platforma furgonetei sale şi se poziţionară astfel încât toţi să-l poată vedea. Apoi îşi îndreptă cuvintele spre oamenii din sat. De această dată, adoptă un ton aproape împăciuitor, acela al unui predicator:
— Am venit azi aici pentru a vă invita să credeţi în singurul şi adevăratul Dumnezeu, zise el şi aşteptă reacţia yazidiţilor.
