—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

oameni pe străzi ca în trecut. Femei nu am văzut, probabil din cauza orei târzii, absolut niciuna. În schimb, erau multe puncte de control, deasupra cărora flutura steagul negru. Acolo erau postate de pază miliţiile, pentru ca nimeni să nu se apropie fraudulos de oraş sau să iasă din el. Curajul îmi pieri: ne găseam într-adevăr în mijlocul noului imperiu al ŞI. Cum să mai scăpăm vreodată din acest oraş păzit aidoma unei fortăreţe?

Autobuzul mai merse o vreme prin inima oraşului, până

când opri pe strada întunecată a unui cartier rezidenţial.

Uşa se deschise. Sosise clipa.

— Hai, coborârea! porunciră bărbaţii.

Majoritatea fetelor ezitară. Am prins-o de mână pe Evin şi ne-am năpustit afară.

Acolo ne aştepta deja un grup de bărbaţi înarmaţi. M-am uitat agitată împrejur, pentru a vedea încotro am putea fugi. Dar ei observară imediat ce aveam de gând să facem şi ne tăiară calea, formând un fel de coridor.

— Pe acolo, zise unul şi ne împinse spre uşa de acces a unei case cu mai multe etaje, aflată la numai câţiva metri depărtare.

Nu exista nicio posibilitate de a o apuca pe un alt drum.

Aşadar, am pătruns în clădire. Părea să fie o casă de locuit absolut normală, însă extrem de încăpătoare. În camere se găseau canapele şi fotolii, pe jos erau covoare; erau până şi cearceafuri şi paturi. Însă toate încăperile erau înţesate de fete. Toate yazidite, de vârsta noastră. Asta mi-o trădau deopotrivă hainele lor, precum şi felul în care vorbeau, însă ele proveneau din alte sate, din împrejurimile munţilor Sinjar. Că fuseseră şi ele răpite, o puteam recunoaşte foarte bine după starea de deznădejde în care se aflau: câteva se loveau disperate pentru că ajunseseră în această situaţie.

— Daţi-ne imediat drumul, le-am strigat eu bărbaţilor.

Vrem să ne întoarcem la Kocho!

Asta li se păru amuzant.

—— 71 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

— Dar noi vrem să vă avem, mult mai bine, pentru noi!

— Nu aveţi niciun drept să o faceţi! Duceţi-ne de îndată

înapoi la familiile noastre!

— Familiile voastre au murit. Noi suntem acum responsabili pentru voi.

La auzul acestei ştiri, fetele din jurul meu începură să

plângă isteric.

— Nu cred un cuvânt din tot ce spuneţi! am strigat.

Şi era adevărat că nu credeam. Eram convinsă că

bărbaţii nu vor decât să ne intimideze, pentru a ne supune: dacă ne-am fi pierdut orice speranţă, ar fi fost mult mai simplu pentru ei să ne controleze.

— Nu-i asculta. Toate astea sunt nişte minciuni sfruntate, am consolat-o eu pe Evin.

— Şi dacă nu sunt? Nu ai auzit împuşcăturile când eram încă în şcoală?

Bineînţeles că le auzisem.

— În război, se trage mereu. Nu ştim ce s-a întâmplat acolo în realitate.

Evin nu părea să fie convinsă.

— La urma urmei, americanii sunt de partea noastră.

Poate că armata lor e de mult pe drum încoace, pentru a ne elibera.

Tot mai multe fete din Kocho erau îndesate în încăperile şi aşa prea pline. Încetul cu încetul, se adunaseră aproape toate elevele din şcoala noastră în acea casă.

După miezul nopţii au fost aduse şi nişte fete foarte mici: de zece până la doisprezece ani, cărora li s-a permis iniţial să rămână alături de mamele lor. Pe parcursul serii se schimbaseră de bună seamă indicaţiile şefilor, în privinţa acestora care puteau fi tratate ca „femei”: la urma urmei, cea mai tânără soţie a profetului Mohammed avusese doar nouă ani la căsătoria lor.

Fetiţele erau complet dezorientate. Erau doar nişte copii şi nu pricepeau absolut nimic din cele ce se petreceau în jurul lor. De la ele am aflat că mamele şi fraţii noştri mai

—— 72 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

tineri fuseseră duşi în Tal Afar, un oraş situat la jumătatea drumului dintre Sinjar şi Moşul. Se găsea în teritoriile controlate de SI. Asta era o veste bună şi proastă în acelaşi timp. Pe de-o parte, însemna că familiile noastre au fost lăsate, de bună seamă, în viaţă; pe de altă parte, şi ele erau

– la fel ca noi, cele de aici– prizoniere ale SI.

Douăzeci de oameni ne păzeau casa: jumătate din ei se aflau acolo, în faţa intrărilor, cealaltă jumătate ne păzea din interior. În holul de la intrare era un grup întreg, care se uita la televizor. Tocmai se dădeau ştirile de seară din Bagdad.

— În satul Kocho, a fost un masacru, conform mărturiilor unor martori oculari, l-am auzit pe crainic. Se pare că toţi locuitorii satului au fost împuşcaţi.

Mi-a fugit pământul de sub picioare şi am simţit că mă

prăbuşesc într-o gaură neagră.

— Nu! am urlat eu şi am început să mă lovesc cu mâinile peste faţă.

Apoi am început să mă smucesc din tot corpul, necontrolat şi fără să vreau. Am făcut un atac de epilepsie.

Bărbaţii se întoarseră şi se apropiară, fiindcă li se păreau ciudate mişcările mele. Dar eu nu puteam face nimic pentru a le pune capăt.

— Încetează imediat cu prostiile! i-am auzit strigând de undeva de departe.

Dar vocile lor nu mai ajungeau până la mine. Nimeni nu mai putea să răzbată până la mine. Tumultul care se iscase în jurul meu se petrecea altundeva, într-o altă lume, departe, foarte departe de mine.

Nu îmi mai amintesc exact ce anume am făcut sau nu am făcut. Când mi-am revenit eram întinsă pe jos.

Evin stătea aplecată deasupra mea şi-mi ţinea strâns braţele, lipite de podea. În jurul meu le-am văzut pe prietenele mele de la şcoală, Rania, Ronahi, Mina şi Hanna, cu nişte chipuri foarte speriate. Nu mă văzuseră niciodată