— Vedeţi, zise el. Sunt tâlhari. Hoţi obişnuiţi. Şi vecinii noştri arabi îi ajută, fiindcă sunt invidioşi pe tot ceea ce avem noi.

— Le vom da tot ce avem, zise mama. Apoi o să ne lase în pace, nu-i aşa?

— Dacă nu mai e nimic de luat, îşi vor pierde repede interesul în ce ne priveşte, o asigură tata.

Însă nu părea deloc convingător. Ştiam că îşi făcea griji, mai ales din cauză că era soldat în armata irakiană. Fireşte că în acea zi nu purta uniformă. Dar în cazul în care SI-ul

—— 64 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

ar fi aflat despre asta, se putea solda cu o tragedie pentru el. Trebuia să se aştepte la orice.

— Aveţi grijă de voi, zise tata grav. Şi nu uitaţi ce v-am învăţat: religia este cel mai important lucru din viaţa noastră.

— Bineînţeles, tată.

— În orice caz, terminaţi-vă studiile, ne sfătui el pe mine şi pe fraţii mei mai mici. Şi în cazul în care mi se va întâmpla ceva: ascultaţi de mama voastră. Voi trăi mai departe prin ea.

Mi-au dat lacrimile.

— Ce tot spui, tată?

— Absolut nimic. Doar nu o să se întâmple nimic, mă

linişti el.

Am împachetat tot ceea ce aveam. Cele trei telefoane mobile, bijuteriile de aur ale mamei, cheile de la maşină, banii noştri şi paşapoartele. Apoi am pornit-o spre şcoală.

Eu cu tata în faţă, după care veneau Delan şi Serhad.

Mama îi ţinea pe cei doi fraţi mai mici ai mei de mână. Ştiu exact ce am purtat în acea zi: o bluză neagră şi o fustă

lungă, maro. În plus, îmi înfăşurasem în jurul capului o cârpă maro. Era o îmbrăcăminte de doliu, fiindcă atât de multe rude ale noastre fuseseră ucise în Sila şi în Sinjar. În plus, nu voiam ca bărbaţii musulmani să-mi vadă chipul.

Fiindcă ei îşi obligau propriile femei să poarte voal, poate că

vor avea astfel mai mult respect faţă de mine, îmi spusesem.

Pe drumul spre şcoală am întâlnit mulţi prieteni, vecini şi rude. Toate femeile purtau voal. Tuturor li se citea groaza întipărită pe chip. Oameni înarmaţi ne mânau mai departe şi aveau grijă ca nimeni să nu o ia pe un alt drum şi să

încerce astfel să scape. Încă de departe am văzut fluturând steagul negru al SI-ului, arborat pe clădirea şcolii. În curte, ne-au aşteptat şi mai mulţi bărbaţi cu kalaşnikovuri şi mitraliere: atât terorişti ai SI-ului îmbrăcaţi complet în negru, cât şi arabi din satele învecinate care îi însoţeau.

—— 65 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

Bărbaţii ne somară să le predăm toate obiectele noastre de valoare. Pregătiseră o masă mare, pe care urma să le depunem. Acolo stăteau îngrămădite deja tot soiul de bijuterii şi bani.

— Dacă nu ne daţi tot ce aveţi, o să vă omorâm, ne avertiză ei.

Au percheziţionat pe toată lumea pentru a se asigura că

nu păstrase nimeni ceva pentru el. Ne era aşa o frică, încât le-am dat totul pe dată.

Apoi ne-au ordonat să intrăm în clădire. Era un sentiment ciudat să intru la şcoala mea, în aceste circumstanţe. M-am gândit la oamenii pe care îi întâlneam aici în mod obişnuit: amabilul meu profesor de matematică, domnul Siamand, plicticosul profesor de fizică şi, fireşte, Nura. Îmi trecu deodată prin cap întrebarea: iubita mea prietenă a procedat corect atunci când plecase?

Ne-au împins în casa scării. Au poruncit ca femeile şi copiii să meargă sus, la etajul al doilea, iar bărbaţii să

rămână pe loc. Nu înţelegeam deloc ce avea să urmeze. În orice caz, nu voiam să fiu despărţită de tata şi de fraţii mei.

Însă nu ne-a mai rămas timp nici măcar să ne luăm rămas-bun. Ultimul lucru pe care l-am mai văzut la tata a fost privirea lui tristă, pe care mi-o aruncă, în timp ce-i ţinea de mână pe fraţii mei mai mari, Delan şi Serhad.

Această imagine mi-a rămas întipărită pe veci în memorie.

Împreună cu mama şi cei doi fraţi mai mici ai mei, am fost încuiaţi într-o clasă de sus. Alături de celelalte femei stăteam înghesuite între fereastră şi tabla pe care încă mai rămăsese o problemă de matematică din anul şcolar care tocmai se încheiase. Toată lumea se văita şi plângea. Dar teroriştii îşi îndreptară puştile asupra noastră şi ne ordonară să facem linişte.

După ce se strânseseră toţi locuitorii satului în clădire, l-am văzut pe Salam cum şchiopăta de-a curmezişul curţii şcolii. Purta aceleaşi haine negre ca şi oamenii SI-ului, de bună seamă, acum era în chip oficial unul dintre ei. Doar

—— 66 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

barba îi era încă destul de scurtă. Intră în curtea şcolii prin poarta principală, alături de anturajul său. L-am auzit vorbind pe un ton ridicat cu bărbaţii rămaşi jos. Mai târziu am aflat că îi somase din nou să se convertească la islam.

Mai întâi în arabă, apoi în kurdă. Voia să fie, de bună

seamă, sigur că îl înţelegea toată lumea.

— Dacă deveniţi musulmani, nu vi se va întâmpla nimic, promise el. Cine e dispus să-şi schimbe credinţa poate rămâne în sat. Pe toţi ceilalţi îi vom alunga.

— Ne-am decis să nu o facem, răspunse primarul în numele tuturor.

Bărbaţii îşi murmurară acordul.

— Dar dacă o permiteţi, le voi întreba şi pe femei: ele trebuie să aleagă singure.

I se dădu voie să o facă. Trei arabi îl escortară pe primar la etaj. Chipul său era alb ca varul, atunci când se înfăţişă

în faţa noastră şi când începu să vorbească.

— Dacă vreuna dintre voi este dispusă să devină

musulmană poate pleca, zise el. Fiecare are acest drept. Îşi poate lua cu sine şi copiii. Sunteţi libere să decideţi.

Dar niciuna dintre femei nu se mişcă de pe loc. Chiar dacă ne era tuturor o frică teribilă de ceea ce avea să

urmeze de-acum înainte, trecerea la islam nu reprezenta pentru noi o opţiune. Nici pentru mine. Am auzit răsunându-mi în minte clar şi răspicat cuvintele tatei: moartea şi exilul sunt în orice caz mai hune decât trădarea propriei religii.