cu mai multe lanţuri.

— Prospături! Yazidite proaspete şi tinere! glumi unul dintre soldaţii care păzeau clădirea.

Împreună cu paznicii noştri, ne conduseră pe rând din autobuz în interiorul clădirii. Când am ajuns înăuntru, au trântit uşa în urma noastră şi au asigurat-o din nou cu lanţuri.

Ne găseam într-o hală imensă şi luminoasă.

Erau deja acolo în jur de optzeci de fete, aparent toate yazidite. Câteva dintre ele se întinseseră pe jos şi dormeau.

Acum, când veneam noi însoţite de bărbaţi, îşi ridicară

—— 81 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

voalurile pentru a-şi ascunde feţele. Cu toate acestea le puteam vedea ochii nedormiţi şi plânşi. Hainele le miroseau de parcă nu ar mai fi fost schimbate de multă vreme.

Am recunoscut o tânără, pe care o mai văzusem cândva, în timpul unui pelerinaj în Lalish: chipul ei semăna cu o lună, iar ochii migdalaţi erau de o frumuseţe rară. Familia ei campase pe atunci în apropiere de a mea. Însă asta părea să fie într-o altă epocă. Şi ea mă recunoscu imediat.

— Sunteţi din Kocho, nu-i aşa? zise ea, cercetându-le cu atenţie pe fetele care veniseră odată cu mine.

— Da. Voi?

Rosti numele unui sat, care se afla la poalele munţilor Sinjar.

— Ne-au prins pe când voiam să ne refugiem în munţi, zicea ea. Ne gândeam că, poate, Kocho o fi fost cruţat.

— Nu. Aşa păreau mai întâi să stea lucrurile: am primit o garanţie de siguranţă. Dar în urmă cu două zile, ne-au atacat arabii.

— Noi am fost aduse aici de mai bine de o săptămână.

— Ce se întâmplă aici?

— Aici e un soi de închisoare, zise fata şi se opri.

Ştiam foarte bine că nu spusese totul.

— Dar nu e o închisoare obişnuită. Scot mereu fete de aici.

— Cine le ia? Şi unde le duce?

— Oamenii SI-ului. Vin în fiecare zi.

— Ne vând, rosti o altă fată ceea ce prima nu putea spune.

Am amuţit. Fetele care veniseră cu mine începuseră din nou să plângă, atunci când auziră una ca asta. Câteva dintre ele încercară, în disperarea lor, să spargă uşa.

Bărbatul SI-ului din Moşul nu pronunţase o simplă

ameninţare, atunci când le anunţase că le va vinde: târgul de sclavi se găsea tocmai acolo, în acea hală.

Evin se temea deja că aş putea avea un nou atac de epilepsie. Mă ajută să mă aşez şi îmi făcu aer.

—— 82 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

— Cum de ne pot face aşa ceva? Cine le dă dreptul?

Ăştia nu sunt oameni, sunt monştri, zise ea. Însă, cândva îşi vor primi şi ei pedeapsa.

Evin mă luă în braţe, mă mângâie pe păr şi încercă să

mă consoleze. Mă liniştea aşa cum o face o mamă cu un copil supărat. În acea clipă, am priceput că ea era singura familie pe care o mai aveam: nimic, în afară de Evin, nu mai rămăsese din vechea mea lume. Aveam sentimentul că

voi muri dacă mi-o vor lua şi pe ea.

— Îmi promiţi că rămâi cu mine? am rugat-o.

Evin îmi dădu cuvântul că o va face.

— Voi avea grijă de tine, zise ea.

Noua noastră închisoare consta, în mare, din hala în care ne petreceam majoritatea timpului. Alături mai era o cameră ascunsă, plină cu rafturi goale, un birou asemenea unui salonaş cu o canapea şi covoare, o baie destul de mizeră cu o chiuvetă şi o toaletă, precum şi o curte interioară mică, împrejmuită cu sârmă ghimpată. Singura fereastră se găsea în salon; era prevăzută cu zăbrele de fier.

Îndărătul ei puteai vedea Eufratul curgând. De aceea, bănuiam că acea clădire fusese folosită înainte drept depozit: poate că aici fuseseră depozitate mărfuri care erau apoi trimise mai departe cu vaporul. Poate că SI-ul îl alungase pe proprietar. Sau poate că el părăsise locul pentru a fugi din calea războiului civil. Nu o ştiam. Ştiam însă doar că acum noi eram marfa pe care o vindeau acei bărbaţi. Clădirea de la marginea oraşului Rakka, asta am priceput-o repede foarte limpede, era depozitul central şi locul de încărcare a mărfii, destinat. Femeilor yazidite.

În dimineaţa de după sosirea noastră, supraveghetorii noştri ne aduseră sandviciuri cu brânză şi apă, iar noi eram prea înfometate, prea deshidratate şi prea slăbite pentru a le refuza. Ne-am potolit setea şi am înfulecat mâncarea cu lăcomie. Fiindcă aşa e organismul uman: în cele din urmă îşi doreşte să supravieţuiască şi atunci laşi şi

—— 83 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

mândrie, şi tot deoparte.

Apoi au venit primii clienţi. Încă de departe am auzit zgomotele motoarelor de la maşinile, care se apropiau de casă şi care parcară în faţa valului de pământ de afară.

Fetele care erau de mai multă vreme prizoniere îşi înfăşurară imediat voalurile în jurul capetelor. Evin şi cu mine le-am urmat exemplul. Auzeam cum de afară, în faţa intrării, cei care ne supravegheau salutară alţi bărbaţi.

Deschiseră lacătele şi lanţurile de la poartă şi le dădură

drumul înăuntru: era un grup întreg de oameni ai SI-ului, îmbrăcaţi complet în negru. Mulţi dintre ei aveau păr lung şi barbă; unii purtau turbane. Cu toţii aveau asupra lor armament greu şi erau, de bună scamă, bine-dispuşi.

— Aşadar, avem o serie de prospături? se interesă unul dintre ei.

— Douăzeci şi şapte de yazidite tinerele, care au ajuns noaptea trecută, confirmă acela care era cel mai mare în grad dintre paznicii noştri şi care vorbea cu un accent palestinian. Clientul privi interesat înjur.

— Şi care sunt?