— Dacă deveniţi musulmani, nu vi se va întâmpla nimic, promise el. Cine e dispus să-şi schimbe credinţa poate rămâne în sat. Pe toţi ceilalţi îi vom alunga.
— Ne-am decis să nu o facem, răspunse primarul în numele tuturor.
Bărbaţii îşi murmurară acordul.
— Dar dacă o permiteţi, le voi întreba şi pe femei: ele trebuie să aleagă singure.
I se dădu voie să o facă. Trei arabi îl escortară pe primar la etaj. Chipul său era alb ca varul, atunci când se înfăţişă
în faţa noastră şi când începu să vorbească.
— Dacă vreuna dintre voi este dispusă să devină
musulmană poate pleca, zise el. Fiecare are acest drept. Îşi poate lua cu sine şi copiii. Sunteţi libere să decideţi.
Dar niciuna dintre femei nu se mişcă de pe loc. Chiar dacă ne era tuturor o frică teribilă de ceea ce avea să
urmeze de-acum înainte, trecerea la islam nu reprezenta pentru noi o opţiune. Nici pentru mine. Am auzit răsunându-mi în minte clar şi răspicat cuvintele tatei: moartea şi exilul sunt în orice caz mai hune decât trădarea propriei religii.
Primarul fu dus înapoi jos. La scurt timp după aceea, am auzit cum îi oprit un camion mare în faţa clădirii. Bărbaţii fură mânaţi în curtea şcolii. Teroriştii urlară în acelaşi timp câteva indicaţii, ţinându-i în şah cu puştile lor. Dacă ar fi încercat careva să fugă, ar fi deschis focul asupra lui. De la fereastră am văzut cum fratele meu Delan fusese obligat să
urce, împreună cu ceilalţi bărbaţi, pe platformă. Am avut un presentiment îngrozitor.
— Ce se petrece acolo? Unde îi duc? am întrebat-o
—— 67 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
disperată pe mama.
Însă ea nu-mi răspunse.
În curând veniră un al doilea şi un al treilea camion, apoi chiar şi câteva maşini particulare, în care au fost urcaţi bărbaţii rămaşi. M-am uitat după tata şi după
Serhad, dar nu-i mai zăream. Maşinile plecară în toate direcţiile. Printre femeile din clasă se iscă panica.
— Ce înseamnă asta? Ce faceţi cu ei? îi întrebau ele încontinuu pe arabi.
— Îi ducem în munţi, susţinură ei lipsiţi de orice sentiment.
Însă apoi am auzit focuri de armă.
În depărtare, la aproximativ un kilometru de noi, se ridică un nor de praf.
— Îi omorâţi! strigă isteric o femeie tânără cu un sugar în braţe. Îi împuşcaţi!
Oamenii înarmaţi râseră pur şi simplu de ea.
— Bărbaţii voştri sunt nişte câini, zise unul, de aceea trebuie să-i omorâm.
Femeile plânseră consternate şi deconcertate. Se luau cu mâinile de cap. Niciuna nu putea înţelege cruzimea complet inutilă care ni se făcea.
Eu însămi eram şocată, încât nu eram capabilă să vărs nici măcar o lacrimă. Şi mama stătea complet împietrită şi fără să se mişte.
— Hazu hu al maktub – aşa a decis Dumnezeu, zise ea.
Este soarta noastră. Ne vor ucide şi pe noi, Farida, şi nu putem face nimic.
—— 68 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
Capitolul 4
PIAŢA DE SCLAVE DIN RAKKA
Fetele de-o vârstă cu mine stăteau toate laolaltă într-un grup. Bărbaţii ne triaseră şi ne despărţiseră de familiile noastre. Aveau puştile îndreptate asupra noastră, pentru ca niciuneia să nu-i vină ideea să fugă. Le cunoşteam pe toate; erau prietene, verişoare, colege de şcoală. Şi Evin se afla printre ele. Prin deschizătura voalului pe care şi-l pusese în jurul chipului, mă ţintuiau doi ochi larg deschişi.
În ei vedeam că îi este îngrozitor de frică, aşa cum ne era tuturor. Dar nu scotea niciun cuvânt.
Bărbaţii ne porunciră să urcăm într-unul dintre autobuze. Era un autobuz normal, precum cele obişnuite la cursele din regiunea noastră. De bună seamă, SI-ul capturase mijloacele de transport în comun pentru scopurile lui. Eram convinsă că vom fi pierdute, odată ce vom fi urcat în ele. De aceea am încercat în ultima clipă să
scap din mulţime şi să fug.
— Stai!
— Nu intru acolo! Lăsaţi-mă în pace! am strigat.
