Entuziasmul îmi dispăru. Deci nu eram libere, am priceput. Ne găseam în continuare în mâna unor persoane, care ne considerau „suboameni”. Mă vindecau – dar în ce scop? Să mă ducă înapoi la Abu Afram de îndată ce se va încheia tratamentul?

Nu îi mai puteam pune mai multe întrebări lui Evin, fiindcă în acea clipă se deschise uşa şi soţia doctorului pătrunse în cameră. Purta o fustă până la genunchi şi un tricou fără mâneci. Părul îi era decolorat într-un chip bătător la ochi. Nu-mi imaginasem nici în ruptul capului că

o femeie care să aparţină SI-ului ar arăta aşa. Probabil că o făcea ca majoritatea siriencelor: în teritoriile ocupate îşi purtau veşmintele ce le acopereau întregul trup doar atunci când ieşeau pe stradă.

Pentru o clipă mi-au renăscut speranţele. O astfel de femeie, care, cel puţin în viaţa ei privată nu era o extremistă, ar resimţi cu siguranţă milă faţă de noi, dacă i-am povesti istoria răpirii noastre. Ca femeie trebuia să

simtă, la urma urmei, că era o nedreptate ceea ce făceau bărbaţii cu noi.

Însă femeia ne trată extrem de neprietenos. Abia dacă

vorbea cu Evin şi cu mine, şi dacă o făcea era doar pentru a ne interzice lucruri sau a ne da anumite indicaţii.

— Nu trebuie să părăsiţi camera asta. Doar la toaletă

aveţi voie să mergeţi, zise ea rece. Şi să nu vă vină idei

—— 107 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

ciudate: În faţa clădirii sunt paznici, în plus toţi vecinii noştri sunt de asemenea oameni ai SI-ului. Aţi înţeles?

Însă următoarea perioadă şi-o petrecu mai ales cu schimbarea bandajelor mele. Nu l-am întâlnit pe soţul ei, medicul, nu l-am văzut decât de câteva ori, de cele mai multe ori atunci când îmi controla rănile. Şi el îmi făcea o impresie apăsător de „normală” şi, în afara unui început de barbă, nu arăta ca un adept al SI-ului. Să fi fost toţi aceştia nişte oportunişti? Să fi fost teroarea, pe care o exercita organizaţia asupra lor, atât de mare încât să nu i se opună

nimeni? Nu am auzit niciodată nici cel mai mic regret din gura acestor colaboratori.

În primele zile ale şederii mele acolo eram foarte slăbită

şi abia dacă mă ţineam pe picioare. Pierdusem mult sânge, motiv pentru care eram mereu ameţită. În plus, mă

incomodau bandajele de la mâini. De aceea, aveam nevoie pentru fiecare mişcare de sprijinul lui Evin: mă hrănea cu orez şi supă, îmi dădea să beau apă din sticlă şi mă

sprijinea atunci când trebuia să merg la toaletă. Dimineaţa, când răsărea soarele, mă ajuta să mă ridic şi să mă închin în faţa ferestrei. Murmuram împreună rugăciunile pe care le învăţaserăm de la taţii noştri:

— Amin, amin, amin. Binecuvântată fie religia noastră.

Însă neajutorarea mea începea să mă deprime. Mai ales mă enervam din cauză că, starea mea de sănătate, nu îmi permitea să ţes niciun fel de planuri de evadare. Fiindcă

ocazii prielnice pentru ele erau, desigur. Insistam faţă de Evin să cerceteze cu grijă toate posibilităţile, pentru ca măcar ea să scape de acolo.

De pildă, în camera noastră era o fereastră mare, de unde puteai privi pe stradă. Din păcate, era situată la etajul al treilea. Probabil că orice încercare de a sări de aici se putea solda cu răni grave sau chiar cu preţul vieţii. Dar ce reprezenta un picior rupt în faţa libertăţii?

— Încearcă totuşi, o încurajam pe Evin. Sari jos, într-o noapte, şi ai dispărut cu mult înainte de a se trezi ei.

—— 108 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

— Şi tu? Cum rămâne cu tine? întrebă ea critic.

— Eu încă nu pot să o fac. Dar voi încerca mai târziu.

I-am propus să distrag atenţia cuplului de medici, pentru ca ea să poată scăpa pe uşă. De obicei era încuiată.

Dar atunci când cei doi veneau în control, o lăsau deschisă.

— Aş putea să mă prefac că am un atac de epilepsie, am propus eu. Atunci se vor ocupa de mine – şi tu ai şansa de a fugi în lumea largă. Te rog, Evin, fa-o!

Însă ea refuză toate planurile mele.

— Fără tine nu merg niciunde, suna răspunsul ei categoric.

— O să-ţi pară rău!

— Să te las la ananghie mi-ar părea şi mai rău. Şi nu mi-aş putea-o ierta niciodată, Farida, zise Evin, care fusese crescută după acelaşi cod moral ca şi mine: şi pentru ea erau mai importante decât orice altceva principiile etice, pe care ni le impunea religia noastră.

Conform acestora, trădarea prieteniei ar fi un păcat capital. Pentru Evin era imposibil. Îmi mângâie mâinile rănite.

— Rămânem împreună, promise ea, indiferent de soarta cure ne aşteaptă.

În cea de-a cincisprezecea zi de Ia tentativa mea de suicid, s-a încheiat abrupt perioada noastră de respiro din casa cuplului de medici. Doamna doctor îmi pusese pentru ultima dată un bandaj. Fireşte că rănile mele nu erau nici pe departe vindecate. Însă, de bună seamă, soţul ei considerase că nu mai am nevoie de îngrijirea lor.

— Aşa, doamnelor, zise el după ce ea mă îngriji. Asta a fost din partea noastră. Acum o să vă ducem înapoi.

Înainte ca eu şi Evin să înţelegem ce vrea să spună, ne porunci să ne punem voalurile şi să-l urmăm. Şi soţia lui se acoperi complet – exact aşa cum îmi imaginasem –, cu o burca neagră, care îi lăsa la vedere doar zona din jurul

—— 109 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

ochilor, pentru a ne însoţi, dar mai ales pentru a ne păzi: ne conduse pe scări în jos şi se aşeză între noi, atunci când am urcat în Opelul doctorului. Şi din nou m-a surprins: chiar dacă era ea însăşi femeie, părea să nu aibă niciun fel de scrupule faţă de noi. Doar fiindcă nu ne rugam la acelaşi Dumnezeu?

Doctorul pomi motorul şi o luă spre una dintre suburbiile oraşului Rakka. Uşurată am văzut că nu era vorba despre cartierul Rabia, acolo unde locuiau „stăpânul”

nostru libian şi amicul său.

— Unde ne duceţi? întrebă Evin.

Dar nu primi niciun răspuns.

După aproximativ o jumătate de oră de mers, am ajuns într-o zonă rezidenţială liniştită, izolată. Casele păreau intacte; de bună seamă, aici nu avuseseră loc lupte şi bombardamente. Am oprit în faţa uneia ridicate pe un singur nivel, ale cărei obloane erau închise. Inima aproape că mi se opri atunci când am văzut maşina de teren care era parcată în faţă.

— Maşina lui Abu Afram, i-am şoptit eu lui Evin.

Şi ea o recunoscuse.

— Da, mă tem că ai dreptate, zise prietena mea.