Îmi puse capul în poala ei. Pentru o vreme, stătea pur şi simplu acolo şi mă mângâie. Aşa m-am liniştit încet.

— Unde ne aflăm? am întrebat cu vocea slăbită.

— În casa lui Abu Afram, ziseră celelalte fete. Cel care v-a cumpărat.

Am aflat că fetele din acea încăpere fuseseră vândute mai departe de către primul lor „stăpân” lui Abu Afram.

— Are nevoie de atât de multe femei?

— Nu, e negustor, explicară ele. Face negoţ cu femei.

Ne aflam deci în casa unui negustor profesionist de femei sau, mai bine zis, a unui intermediar de femei: Abu Afram nu cumpăra sclavele yazidite pentru nevoile proprii, ci pentru a le vinde mai departe cu profit. La început nu am ştiut exact dacă asta e o veste bună sau proastă, însă în cele din urmă am decis că, poate, era un avantaj: faptul că

sirianul nu ne cumpărase pentru sine ne dădea, cel puţin, un răgaz temporal. Dacă l-am folosi pentru a evada, poate că am reuşi să scăpăm totuşi de profanare.

Mi-am propus să studiez exact situaţia din noua noastră

închisoare, pentru a găsi punctul slab al sistemului, de îndată ce aveam să fiu în stare să o fac. Alături de Evin, m-am cufundat într-un somn adânc.

Când m-am trezit din nou, era în continuare întuneric.

Voma mea era peste tot pe fusta lui Evin şi mirosea înfiorător. Nu se schimbase nimic. Însă îmi era extrem de foame şi sete. M-am întrebat oare cât timp trecuse de când fuseserăm aduse în casa lui Abu Afram. Ore? O zi întreagă, poate? Nu ştiam. Nici măcar nu îmi puteam da seama dacă

e zi sau noapte.

La un moment dat se deschise uşa şi se aprinse lumina.

Atunci am închis ochii. Sirianul chel a intrat în încăperea în care ne aflam. Am tresărit, aşteptându-ne la ce era mai rău. Însă ne adusese sandviciuri cu brânză şi apă. Corpul meu tânjea după hrană şi lichide. De aceea, mi-am lăsat

—— 113 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

mândria la o parte şi am înfulecat cu lăcomie cele două

felii, care reprezentau porţia mea şi am băut cu înghiţituri mari apa din sticla de plastic.

Cum să descriu comportamentul lui Abu Afram faţă de noi? Ne trata ca pe nişte animale ţinute în cuşti: cum ne simţeam în temniţa noastră întunecată îi era complet indiferent. Se asigura doar să nu murim de foame ori de sete. Cine avea nevoie să meargă la toaletă trebuia să o facă sub supravegherea lui: o însoţea pe fiecare fată până

la uşă. Mie şi lui Evin ne permitea totuşi, din cauza stării în care ne aflam, să mergem împreună pentru a ne ajuta una pe cealaltă.

În încăpere nu se găseau decât un robinet, un boiler şi o gaură în beton, folosită ca latrină. Nu exista nicio fereastră

spre exterior. Prietena mea îşi spălă fusta şi îmi puse pe vânătaia pe care mi-o provocase Eleas un vârf umed al voalului ei. Mă privi tristă – şi aproape că puteam auzi ce gândea: cum de-am ajuns noi două în situaţia asta înjositoare? Cum de s-au putut întâmpla toate astea, având în vedere că până de curând am dus o viaţă normală? Pe de-o parte, fiecare din noi era fericită să o ştie pe cealaltă

aproape. Pe de altă parte, sunt situaţii în viaţă în care nu-ţi doreşti niciun fel de martori. Şi noi ne aflam într-o astfel de situaţie: cred că ne ruşinam amândouă de imaginea penibilă pe care o ofeream. Dar nici nu puteam schimba lucrurile. Viaţa însăşi ne-a pus pe umeri o sarcină extrem de dificilă.

Ne-am cufundat în întunericul care ne înconjura. Doar un licăr slab, care pătrundea uneori printre crăpăturile dintre fereastră şi obloanele mereu ferecate, ne făcea să

bănuim dacă afară era zi sau noapte. Numai orientarea vagă, după faptul că Abu Afram venea de două ori pe zi şi ne aducea sandviciurile noastre cu brânză; altceva nu era în meniu. În cea mai mare parte a timpului dormeam câte şase, înghesuite pe cele două saltele. Altceva, oricum nu aveam de făcut. În afară de a visa. Uneori, când nu mai

—— 114 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

ştiam cu ce să ne umplem timpul, ne aduceam aminte de viaţa din Kocho, pe care o lăsasem în urmă.

— Oare mai înfloresc trandafirii în grădina voastră? mă

Întreba atunci Evin.

Şi eu vedeam, deodată, înaintea ochilor, straturile de trandafiri ale mamei şi simţeam mireasma acestora. Eram copleşită de un val de nostalgie.

În mod obişnuit le trece vremea doar toamna, spuneam eu.

— Şi încă nu e toamnă.

— Nu.

Acest gând mi se părea oarecum liniştitor. Oare ne vom întoarce acasă până la toamnă? Oare vor mai fi trandafirii atunci în floare?

— Dar dacă nu îi udă nimeni se usucă repede.

— De ce spui aşa ceva? întrebă Evin. Familiile noastre s-au întors cu siguranţă de mult în Kocho.

— Da, sigur, am fost de acord şi mă gândeam la mama.

Oare unde era acum? Şi fraţii mei? Le mergea bine? în tăcere, ne urmăream fiecare din noi propriile gânduri.

În mod obişnuit, nu vorbeam mult între noi. Despre cele trăite cu primii lor „stăpâni”, fetele nu ne povestiră nimic.

Şi nici noi nu am spus nimic despre cele trăite de noi. Ne era ruşine tuturor să vorbim despre lucruri care aveau de-a face cu sexualitatea. Nici măcar în această situaţie specială

nu ne puteam încălca principiile de o viaţă.

În curând, Evin şi cu mine am descoperit că în cercul nostru erau fete într-o situaţie mult mai gravă decât a noastră: Nuhat. Colega mea de clasă timidă, uşor durdulie, cu nasul cârn, cu părul ei lung şi ochi căprui a avut ghinionul să fi fost aleasă de către Abu Afram pentru uz propriu. După ce ni se dădeau sandviciurile şi după ce mergeam la baie, o lua deseori cu el afară, în timp ce noi, celelalte, rămâneam în celula noastră întunecată. Puţin mai târziu, îi auzeam strigătele care răzbăteau până la noi dintr-una din camerele alăturate.

—— 115 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

— Sărmana Nuhat, zise Evin.

— Şi nici nouă nu ne va merge mai bine, zise Revin, căreia Abu Afram îi dezvăluise de puţin timp că o rezervase pentru prietenul său, Abu Hassan.

— Este un om bun, îi spusese el. Sper că te vei dovedi demnă de el. Altfel, te mai aduce înapoi!

O bătu râzând pe umăr, în timp ce Revin rămăsese ca o stană de piatră.