Vehiculul nostru se opri în faţa containerului în care erau ţinute prizoniere femeile taberei. Era în mijlocul acesteia şi împresurat din toate părţile de adăposturi ale soldaţilor. Nu-mi venea să-mi cred ochilor când am văzut-o pe Evin ieşind pe uşă. Purta un voal negru. Reflexiile soarelui de seară îi scotea în evidenţă sprâncenele frumoase.

— Farida? întrebă prietena mea, când bărbaţii deschiseră uşa din spate a vehiculului şi când mă găsi, astfel, zăcând pe bancheta din spate.

Pesemne că ofeream o privelişte îngrozitoare.

— Tu eşti?!

— Evin! am gemut eu.

Am plâns la bucuria revederii. Niciuna din noi nu mai visase la asta. Prietena mea discută ceva cu bărbaţii şi urmări cum ei mă duseră la container şi mă lăsară jos în prag.

— Fiţi precauţi cu ea, îi somă.

— Fata e viguroasă; o să se descurce şi singură, susţinură bărbaţii.

Dar se înşelau: abia dacă am putut să înaintez de una singură. A trebuit să mă târăsc pe jos, pentru a ajunge la o saltea: mi-am împins mai întâi picioarele înainte, apoi iun tras restul trupului după mine. Simţeam că e incredibil de înjositor să mă deplasez astfel, sub privirea altora. Insă nu-mi rămânea nicio altă posibilitate. Ruşinată, le-am zâmbit lui Evin şi celorlalte şase fete, care trăiau împreună eu ea

—— 145 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

în aceeaşi încăpere.

— Dumnezeule, Farida, ce-a făcut ăsta cu tine? întrebă

Evin când observă în ce stare deplorabilă eram.

Se ghemui lângă mine pentru a vedea ce anume îmi lipsea. Dar făcu un gest cu mâna, ca şi cum lucrurile nu ar fi fost atât de rele.

— E un animal. O ştii doar.

Ea dădu din cap aprobator. Nu trebuia să mai vorbim în continuare despre asta.

— Însă acum eşti aici, zise ea.

— Da, acum sunt aici.

Nu eram prea sigură ce anume trebuia să însemne asta.

Ce se petrecea în acea tabără? Şi ce rol jucam noi, fetele?

Când am întrebat-o pe Evin, îmi răspunse evaziv.

— Ajutăm la treburile casnice, susţinu ea.

— Şi în rest?

— Ce rest?

Prietena mea schimbă subiectul şi mă prezentă fiecăreia dintre celelalte yazidite. Nase, Besma, Pervan, Sila, Sumeya şi Reva erau mai tinere decât noi două. Locuiau toate pe un pat mare, format din saltele. Niciuna dintre ele nu provenea direct din Kocho, însă din aceeaşi regiune, astfel încât le puteam încadra oarecum în clanurile cărora le aparţineau şi dacă eram, chiar şi într-un fel foarte îndepărtat, înrudite, Le-am întrebat pe dată dacă aveau vreo veste, oarecare, despre locul în care s-ar afla familiile noastre. Însă informaţiile pe care le aveau erau puţine. La fel ca şi Evin şi cu mine, ele îşi petrecuseră majoritatea timpului pe undeva în prizonierat. Una auzise că femeile mai vârstnice din Kocho rezistau în continuare în Tal Afar.

Cum erau tratate şi în ce condiţii ar fi locuit ele, asta nu o mai ştia. Oare să mai fie acolo, de asemenea, şi mama, şi fraţii mei? Dintr-odată am fost cuprinsă de un val de dor.

Dacă aş şti numai că erau în viaţă şi că le mergea bine, că îi voi revedea cândva, atunci aş putea trece prin toate astea, îmi ziceam eu. Ce frumos ar fi dacă mama mi-ar face

—— 146 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

din nou cândva, limonadă proaspătă, pe care să o ascundă

apoi în frigider, pentru ca eu să nu o pot şterpeli înainte de timpul pe care urma să-l petrec cu una dintre prietenele mele, Evin şi Nura. Doar cu gândul la băutură aveam impresia că simt în nări mirosul lămâilor din grădina noastră – şi începusem deja să salivez. Nu avuseserăm noi oare în Kocho o viaţă minunată? Gândindu-mă

retrospectiv, vremea de dinaintea catastrofei mi se părea aproape ireal de lipsită de griji: ceasuri întregi petrecute împreună în grădină, rugăciunile de pe acoperişul casei, excursiile cu familia la Lalish. Pe atât de lipsită de griji, asta o ştiam foarte bine, nu avea să-mi mai fie vreodată

viaţa. Însă eram pregătită să lupt şi să rămân în viaţă, dacă

aş fi ştiut că exista vreo posibilitate de a mai avea chiar şi pentru o fracţiune ceva din toate acestea pe care le pierdusem.

— Sus capul, Farida! zise Evin. O să găsim noi o cale să

acasă.

— Vorbeşti serios?! îmi trăgeam eu nasul după plâns.

— Sunt absolut sigură. Trebuie doar să te însănătoşeşti.

Apoi vom căuta o cale să evadăm, îmi promise ea şi mă

mângâie pe fruntea distrusă de loviturile lui Zeyad. Vei vadea: totul va fi bine. O să trecem împreună prin asta.

Evin mă ajută să intru într-o baie micuţă, ce se afla în partea centrală a containerului. Era exact între cele două

încăperi din care era formată lada şi puteai intra printr-o uşă, din fiecare parte. Prietena mea îmi spălă rănile de la cap, de la picioare şi de pe spate. Ardeau.

— Trebuie să te ducem urgent la medic, decise ea.

Evin îmi dădu haine curate: o fustă şi o bluză. Apoi mă

duse înapoi în încăperea cu saltelele. Spre surprinderea mea, am descoperit că acolo erau două ferestre acoperite de nişte perdele.

Acum că venise vremea apusului, fetele se aliniară

înaintea ferestrelor. Ştiam ce aveau de gând – şi ochii mei răniţi fură invadaţi de lacrimi: inutile au fost încercările

—— 147 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——