se găsească sub canapea. Ce prostie că nu ne-am dat imediat seama!
Am tras împreună canapeaua la o parte. Se mişcă
provocând un zgomot târşâit.
— Nu face atâta gălăgie! am somat-o pe Evin.
Dar de această dată am avut noroc: Abu Afram era în acea clipă mult prea ocupat cu Nuhat, pentru a fi atent la zgomotele din casă.
Am pipăit mânerul. Părea să fie aceeaşi construcţie de sârmă, pe care o folosise şi la cealaltă fereastră.
—— 121 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
— Abu Afram pare să ne considere tâmpite! am spus triumfător şi m-am apucat să desfac nodurile.
— Probabil că el însuşi e aşa, chicoti Evin. Indivizii ăştia au numai una în cap.
În curând, am îndepărtat sârma. Fereastra se deschise acum fără nicio problemă. Acum mai rămânea ruloul. Am încercat să-l împing în sus. Nu cedă niciun centimetru.
Apoi rămase blocat, ca şi cum pe undeva ar fi fost o piedică.
— Cred că e legat cumva pe dinafară, am zis abătută.
— Poate că se prinde doar, fu Evin de părere. Lasă-mă şi pe mine.
Am încercat împreună, cu forţe reunite – şi am mai reuşit să-l urnim câţiva centimetri.
— Lemnul e curbat, zise Evin. Cred că a fost supus prea multă vreme intemperiilor.
— Ploaia poate avea un astfel de efect, am adăugat eu.
Aşadar, ne-am străduit în continuare, trăgeam, împingeam atât de tare cât puteam.
— Trebuie să reuşim pur şi simplu. Trebuie, repetam eu mereu.
Eram absolut convinsă că viaţa noastră depindea de asta. Ca să nu mai vorbim despre onoarea noastră.
— Sper să nu ne mai prindă încă o dată, zise Evin agitată.
Făcând cu rândul, am reuşit să ridicăm materialul încăpăţânat aproximativ douăzeci şi cinci de centimetri. Nu era mai mult decât o crăpătură care se deschidea în faţa noastră, îndărătul ei am văzut întinzându-se strada întunecată – libertatea noastră. Şansa noastră de a scăpa de teroare.
De cum am reuşit să trecem cu capul prin crăpătură, am încercat să escaladăm zidul. Evin era prima, în timp ce eu o împingeam, cu capul înainte, până când s-a putut sprijini cu mâinile pe asfalt. Apoi s-a dat cumva peste cap şi a aterizat eu picioarele pe veranda negustorului de femei. Am
—— 122 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
aruncat după ea bulendrele noastre negre.
După care am urmat-o. Nu am reuşit să execut giumbuşlucul acrobatic la fel de elegant ca ea, fiindcă
rănile de la încheieturile mâinilor mele erau încă prea proaspete, pentru n Ic supune unui astfel de efort. Astfel încât Evin m-a tras afară de mâini. Am aterizat pe burtă.
Dar asta îmi era absolut indiferent. Ce conta era libertatea!
— Am reuşit, am şoptit şi nu-mi venea să cred. Suntem afară!
Un sentiment copleşitor de fericire puse stăpânire pe mine. Mi-am pus rapid hainele islamice, pentru a nu fi oprite imediat pe stradă şi de a fi închise din nou.
— Hai, mă somă Evin. Până când Abu Afram…
Mai mult nu apucă să spună. Fiindcă în acel moment îşi făcu apariţia pe verandă sirianul chel, îmbrăcat într-un halat de casă. Scăpără bricheta, de bună seamă, pentru a-şi aprinde o ţigară. Fuma, după cum ştiam, cu mare plăcere după ce o abuza pe Nuhat.
Când ne văzu apariţiile fantomatice în faţa ferestrei, ochii îi ieşiră aproape din orbite.
— Javre, nenorocite ce sunteţi, urlă el. Nu v-am spus că
se va termina urât? Staţi locului!
Însă noi am luat-o din loc împleticindu-ne.
— Opriţi-le! l-am auzit pe Abu Afram strigând în urma noastră.
Alergam în direcţia gardului de lemn care îi înconjura proprietatea. Dar nu am ajuns departe. Doi oameni ai SI-ului, care făceau de pază la o intersecţie din apropiere ne-au ieşit în întâmpinare şi ne-au împiedicat să ajungem mai departe. Abu Afram ne ajunse din urmă.
— Sunt yaziditele mele, gâfâi el.
