Astfel de ciocniri aveau loc aproape zilnic. Eu, dar şi celelalte fete făceam tot ce ne stătea în putinţă, pentru a-i provoca pe bărbaţi la rugăciunile la care eram silite să

participăm: ba nu intonam corect odată cu ei surele, ba făceam mişcările în lehamite. Dar mereu diferit, încât abia dacă o putea observa cineva, fiindcă pedepsele pentru o atare rebeliune făţişă erau dure. Odată un soldat a tras cu puşca în mine, fiindcă, aparent, nu mă rugam corect. Am urlat disperată. Însă, ca să fiu sinceră, cred că a tras intenţionat pe lângă mine. Voia pur şi simplu să mă sperie.

Însă din această cauză nu m-am lăsat intimidată. La o adică, eram mereu pregătită să plătesc preţul pentru încăpăţânarea mea.

Altă dată, am reuşit să conving o fată să apară la rugăciune fără voal. Bărbaţii credincioşi îşi acoperiră ochii cu mâinile, atunci când am apărut astfel înaintea containerului. Câţiva, în mod special cei mai tineri dintre ei, luau ideologia SI-ului foarte în serios. Credeau cu adevărat că se alăturaseră unui grup cu frica lui Dumnezeu şi că luptă pentru o cauză dreaptă. Fiindcă erau de părere că islamul sau interpretarea pe care ei i-o dădeau este un fel de panaceu, cu care şi-ar putea rezolva toate

—— 162 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

problemele. Aceşti indivizi tineri erau complet naivi şi orbiţi. Chiar dacă ne băteau după astfel de acţiuni, pentru ca nu cumva să mai încercăm încă o dată, ei încă mai credeau că îl servesc astfel pe Dumnezeul lor şi că fac fapte bune. Când se vor trezi oare? mă întrebam eu.

Era un lucru foarte important pentru ei să ne convertească la islam. De aceea, nu se mulţumeau doar să

ne oblige să participăm la rugăciunile lor. Chiar îşi dădeau silinţa să ne transforme în musulmane. De două ori pe săptămână aveam cursuri de religie, ţinute de doi bărbaţi care veneau pentru a citi împreună cu noi Coranul.

Susţineau că sunt imami. Dar, din câte ştiu, nu erau cu adevărat preoţi şcoliţi în acest sens, ci doar specialişti în Coran autodenumiţi ca atare. Evin, care vorbea cel mai bine araba, trebuia să traducă pentru aceşti „învăţători”.

De aceea ea a căpătat în curând şi din partea noastră

porecla de „imam”.

Cândva însă, în timpul cursului, au început să ne ia la întrebări: unul dintre paznici observase, de bună seamă, cum ne întorsesem, de pe treptele containerului nostru, spre soare, şi îi povestise acest lucru „învăţătorilor” noştri.

— V-aţi rugat la soare? ne întrebară ei severi.

— În niciun caz, se grăbi Evin să mărturisească.

Însă eu mă simţeam provocată. Ăsta era, la urma urmei un pretext bun, pentru a dezbate problema cu torţionarii noştri! Scopul lor era să ne convertească. Scopul meu era acela de a sădi în ei îndoiala că îşi cunosc, într-adevăr, bine propria religie – şi anume, confruntându-i cu acelaşi text religios, pe care ni-l puneau nouă la dispoziţie.

— Islamul nu permite să ne impuneţi credinţa voastră, i-am spus lui Evin – şi ea a tradus pentru mine, fiindcă încă

ne mai prefăceam că eu nu le înţeleg limba. În cea de-u doua sură se spune foarte clar: „în ce priveşte religia, nu e nicio constrângere”. Oare să învăţăm asta pe de rost şi să

ignorăm conţinutul? Oare ce înţelegere ciudată a evlaviei o mai fi şi asta?

—— 163 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

Bărbaţii părură puţin scoşi din ale lor. Evin mai indică şi un alt pasaj al cărţii lor sfinte. La final, în sura o sută nouă

stă scris: „Voi aveţi religia voastră şi eu pe a mea!”

Indică propoziţia respectivă cu degetul, apoi spuse:

— Aici e scris negru pe alb! De unde şi până unde vă

arogaţi dreptul de a accepta religia voastră drept singura adevărată, dacă şi profetul vostru spune contrariul?

— Aţi înţeles ceva greşit aici, ziseră bărbaţii. Profetul vorbeşte aici despre alte religii ale Cărţii: evreii şi creştinii se bucură de protecţia noastră atât timp cât plătesc birul.

Dar voi nu sunteţi niciuna, nici alta. Voi sunteţi slujitori ai unor zei falşi, ba chiar adoratori ai Satanei.

— Nu suntem aşa ceva!

— Taci, fetiţă! Ce puteţi voi oare înţelege din islam?

Zbieră ei enervaţi la culme.

Şi aşa mergeau lucrurile mereu: dacă nu mai aveau niciun alt argument, ne defăimau ca necredicioase şi ne interziceau să mai spunem ceva.

Uneori însă îi atacam şi direct.

— De ce v-aţi abandonat familiile la nevoie? îi provocam noi. De ce aţi plecat la război, pentru a ucide oameni? Nu vă cere religia să vă ocupaţi de taţii şi de mamele voastre?

— Părinţii noştri nu erau musulmani adevăraţi, de aceea a trebuit să-i părăsim, răspundeau ei – şi chiar o şi credeau. Noi luptăm pentru un califat în care va domni justiţia şi în care toţi oamenii vor trăi după legea lui Dumnezeu.

— Nu sunt legile lui Dumnezeu, nici măcar cele ale islamului. Sunt propriile voastre invenţii!

— Tăceţi! strigau ei şi ne ameninţau cu bastonul, arma lor pedagogică secretă. Până data viitoare învăţaţi pe de rost ultimele zece versete ale celei de-a doua sure. Şi anume, toate, s-a înţeles? Vai de voi dacă una nu le va şti.

Asta era mereu „tema noastră de acasă”. Trebuia să

învăţăm pe de rost pasajul pe care îl citiserăm împreună.

La şedinţa următoare, învăţătorii ne ascultau – şi le

—— 164 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

pedepseau pe toate cele pe care nu le puteau asculta, cu lovituri de baston. De obicei era bătut întregul grup, fiindcă

niciuna dintre noi nu avea ambiţii în a-şi însuşi credinţa acestora. Asta era, pe lângă toate pe care trebuia să le îndurăm, cu mult prea mult.

Însă oamenii SI-ului erau nişte fanatici adevăraţi: credeau într-adevăr că surele căpătau puteri magice doar prin simplu lor rostire şi că ne vor aduce de partea lor întrun fel misterios. O, cât de mult mă enervau! Prin tot ce încercau ne îndese în capete, nu făceau decât să primească

dispreţul nostru.

De la săptămână la săptămână, instructajul nostru devenea din ce în ce mai agasant, iar „învăţătorii” noştri mai violenţi. Fiindcă nu făceam niciun fel de progrese, ne ameninţau permanent cu bătaia.

— Sunteţi atât de proaste, încât te poţi îndoi de asta, urlau ei, capetele voastre sunt atât de goale!

Unul dintre ei exagera în mod special. Însă pentru asta avea, după cum ne-o povestise chiar el, un motiv personal, Bărbatul călcase cu maşina lui, din greşeală, doi musulmani, ceea ce în ochii lui era un mare păcat. Într-un acces de căinţă, îi promisese Dumnezeului său că va compensa pierderea: va crea doi musulmani noi. De aceea, două dintre noi, fetele, trebuiau să înveţe pe de rost Coranul. O viza în special pe Besma, care avea doisprezece ani, şi pe care, din cauza vârstei foarte fragede, o considera extrem de maleabilă. Pe ea o maltrata cu bastonul lui, atunci când nu învăţa nimic.

Doar când bărbaţii erau prinşi cu luptele aveam ceva linişte în tabăra noastră. Atunci ne lăsau – închise în containerul nostru – în tabăra pustie. Doar câţiva care erau de gardă mai rămâneau pe poziţii. Atunci respiram uşurate de fiecare dată: nu tu rugăciuni, nu tu vizite private în containere, nu tu bătăi, nu tu îndoctrinare.