Însă în această perioadă se întâmpla deseori să nu avem nimic de mâncare. Când Azzad, tânărul căruia îi

—— 165 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

aparţinusem la început, nu era în tabără, nimănui nu-i trecea prin cap să ne hrănească: atunci beam apă murdară

de la robinet şi ne înmuiam în ea feliile de pâine, pe care le strânseserăm şi le păstraserăm tocmai pentru astfel de cazuri. Uşa noastră rămânea închisă, până când ni se întorceau „stăpânii” şi ne solicitau din nou compania.

Fiecare dintre noi aparţinea unui bărbat anume. Însă pe parcurs, „stăpânul” nostru se putea schimba: dacă un bărbat era dezgustat de o fată, dacă nu-i mai plăcea de ea sau dacă se plictisea, o vindea cât ai zice peşte mai departe unui alt soldat al SI-ului.

Prima care o păţi fu Evin: într-o bună zi, Mahmudi veni la noi în container şi ne anunţă că, de acum înainte, ea îi aparţinea lui Abu Muzaffar. Mahmudi fusese un bărbat extrem de brutal, care o bătuse cu regularitate, fiindcă asta îl excita din punct de vedere sexual. De aceea, Evin nu fusese tristă să scape de el. Însă când auzise că noul ei

„stăpân” aştepta deja în faţa uşii, pentru a se desfăta cu ea, fusese totuşi destul de şocată. Chipul îi era alb ca varul, atunci când soldaţii o scoseseră afară. În acea clipă, simţeam o milă infinită pentru prietena mea.

Cu toate acestea, eram fericită că Mahmudi o vânduse

„doar” altui bărbat din tabăra noastră. Astfel rămânea cel puţin cu mine. Fără Evin aş fi înnebunit în acel loc, asta o ştiam.

Şi Basra află la scurt timp după aceea că îşi schimbase

„stăpânul”. Libianul Jamal o vânduse unui conaţional.

— Du-te la Fahed, îi spuse Jamal. De-acum îi aparţii.

Dar ea refuză.

— Nu-i aparţin nici lui, după cum nu ţi-am aparţinut nici ţie, ripostă ea curajoasă. Nu ai niciun drept să mă

vinzi!

— Ah, da? întrebă el amuzat.

Îşi îndreptă puşca spre ea.

— Poftim, omoară-te atunci dacă nu vrei să mergi la el.

—— 166 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

Basra luă arma şi o trânti de pământ. Ştia că nu făcea nimic altceva decât să o batjocorească şi că puşca nu era, oricum, încărcată. De aceea nici măcar nu încercă să o folosească. Însă în acea clipă, depăşiserăm toate dorinţa de a muri. Nu mai era nimic de apărat în acest fel. Cel mai rău lucru care ni se putea face ni se făcuse de mult. Acum nu mai voiam decât un singur lucru: să supravieţuim acestui coşmar.

— De ce să o fac? Omoară-te tu! zise Basra.

— Ei, micuţo, spuse Jamal batjocoritor. Nu te ştiam atât de drăcoasă!

Apoi o bătu, până când căzu, gemând de durere. După

care, Basra fu nevoită să meargă totuşi la Fahed.

Într-o zi, Amjed îmi spuse că va părăsi tabăra militară şi că va merge la Rakka, pentru a lupta acolo mai departe alături de o altă unitate a SI-ului. De bună seamă, se simţea totuşi străin printre toţi aceşti libieni. În prima clipă

crezusem că voi scăpa de el – şi deja mă bucuram. Însă

atunci am realizat că eu, ca „proprietate” a lui, îl voi însoţi, fireşte.

— Nu! am urlat şi am căzut în genunchi în faţa lui.

Prin intermediul lui Evin, care continua să funcţioneze ca „traducătoare” a mea, i-am transmis că nu voi merge în niciun caz cu el fără ea.

— Ştii mai bine decât toţi ceilalţi că sora mea e bolnavă, îl imploră Evin. Te rog, lasă-mă să rămân la ea! Farida nu va reuşi să supravieţuiască fără mine.

— Nici eu nu sunt deloc încântat să o iau cu mine, zise Amjed prost dispus. Fata asta nu e absolut deloc o plăcere; ar fi doar o piatră de gât.

— Atunci întreabă dacă nu cumva vrea cineva din tabără

să o cumpere, îi propuse Evin.

Deşi nu înţelegeam, aparent, nicio iotă arabă, m-am uitat foarte revoltată la prietena mea, când rostise propunerea. Insă atunci am înţeles că strategia lui Evin avea sens. În logica acestor oameni nu existau decât două

—— 167 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

posibilităţi ca noi să rămânem împreună: fie o cumpăra Amjed şi pe Evin – ceea mi se părea de-a dreptul incredibil, fiindcă el nu ora un om foarte bogat. În plus, se săturase deja de mine. Aşadar, nu mai rămânea decât soluţia numărul doi: trebuia să se găsească un nou cumpărător pentru mine în cadrul taberei militare. Îmi era scârbă de ideea de a mai trebui să suport încă un bărbat.

Indiferent cine era el. Însă lui Amjed părea să-i placă, în principiu, această propunere.

— Pe fata asta nu o vrea nimeni, se lamentă el, fiindcă

este o pramatie nenorocită. Dumnezeu e martor, altfel aş fi scăpat de mult de ea!

Nu puteam să nu zâmbesc auzind asta. Aha, mi-am zis: rezistenţa mea permanentă şi luptele mele nu au rămas totuşi fără niciun rezultat. Îmi reuşise să-i stric plăcerea lui Amjed. Şi chiar şi printre ceilalţi bărbaţi se pare că se răspândise vestea că nu le fac în niciun caz viaţa uşoară.

Acesta era totuşi, comparativ cu nenorocirea prin care eram nevoite să trecem, un mic triumf.

— Poate că se găseşte totuşi cineva care să o vrea pe Farida, fu de părere prietena mea – şi se uită la mine în timp ce o rostea atât de jucăuş, încât m-am enervat de-a binelea.

Ce avea oare de gând?

— Am o idee, îmi şopti Evin, după ce Amjed plecase.

— Ce anume?

— O să-l rugăm pe Azzad să te cumpere.

— Azzad?