Mă simţeam ca şi cum cineva ar fi scos din mine un dop, lăsând astfel să curgă toată dorinţa mea de a mai trăi, pe care o mai aveam pe undeva. Nu mai aveam nicio scânteie de energie în trup, nicio speranţă. Totul era pierdut: doar să mai închei toate socotelile. Voiam să mor. De această
dată, dorinţa nu se născuse din disperarea de a mă
sustrage unei ameninţări concrete. Pentru asta era, oricum, prea târziu: toate ne petrecuseră deja. Nu mai voiam decât linişte, să scap din lumea asta înfiorătoare în care ajunsesem. Dar cum?
M-am privit. Eram în continuare învelită în pânza neagră
în care mă adusese Zeyad înapoi în închisoare de peste drum. În rest, nu era nimic în încăpere, în afara celor două
sultele fără aşternuturi, a ferestrei cu gratii şi a unei bare cu mai multe cârlige, ce era prinsă de perete.
Pânza, umeraşele – aş putea oare să reuşesc să mă omor astfel? Când o încercasem ultima oară, pânza voalului meu se rupsese şi planul eşuase astfel. Dar şi eu mă grăbisem,
—— 139 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
fiindcă mă temeam că „stăpânul” meu va intra în cameră
dintr-o clipă în alta. De această dată, voi avea mult mai multă grijă.
Am ieşit aşadar din voalul negru şi am început să-l rup în fâşii. Am legat apoi aceste fâşii unele de altele, obţinând astfel o funie, care mi se păru îndeajuns de solidă. Am făcut un laţ din ea şi am prins-o de bara, care mi se părea bine ancorată în perete. De această dată trebuie să
reuşesc, îmi spuneam: ce-i prea mult, e prea mult. Nu mai voiam să iau parte la toată această grozăvie.
Mi-am pus laţul în jurul gâtului. Însă, de această dată
nu era niciun pat de pe care să pot sări. Aşadar, mi-am tras picioarele în sus. Am simţit cum se strângea laţul şi cum mă lăsa fără aer. Am început să horcăi după care am ameţit. Nu mai ştiu exact ce a urmat. Probabil că picioarele mele au ajuns din nou pe pământ, astfel încât nu m-am sufocat imediat.
Atârnam aşadar cu capul în laţ şi mă găseam într-o stare de întunecare spirituală. Încercam să-mi trag din nou picioarele sub mine, pentru a grăbi procesul morţii. Dar îmi pierdeam mereu cunoştinţa şi, odată cu ea, capacitatea de a-mi controla membrele. În cele din urmă bara de fier din zid se rupse şi m-am prăbuşit la pământ. Ştiam: eşuasem din nou.
Dimineaţă îşi făcu apariţia Emirul şi mă găsi în celulă, pe jos. Fu cuprins pe dată de un atac de furie.
— Bestie nenorocită, urlă el. Dacă vrei neapărat să mori, te pot ajuta cu cea mai mare plăcere. O să-ţi dau eu ţie o lecţie!
Mă luă pe umăr şi luă cu sine şi bara cu cârlige atunci când mă cără afară din celulă. În chip ciudat, pe acesta nu-l deranja câtuşi de puţin că nu aveam niciun voal pe mine şi că purtam doar acea rochie albastră, pe care o uram. Era rochia în care mă violase. Nici măcar nu-i păsa de faptul că mă vedeau astfel ceilalţi bărbaţi. Ba din contră: îi încuraja chiar să-l urmeze. Curioşi cum erau din
—— 140 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
fire, aceştia nu se lăsară invitaţi a doua oară. Bănuiam că
se va petrece ceva rău, atunci când mă dusese în încăperea în care ajunsesem în urmă cu mai multe zile împreună cu Evin. Zeyad mă puse pe o masă şi ceru să i se aducă nişte cabluri de curent electric. După care începu să mă bată, înnebunit de furie.
— Curva dracului, mă înjură el. Crezi că o să-ţi permit să faci ce vrei cu mine? O să-ţi arăt eu ţie!
Îmi biciui spatele până când ţâşni sângele de sub rochia meu albastră. În jurul nostru era un grup de aproximativ douăzeci de bărbaţi. Îl încurajau şi îi întovărăşeau furia violentă strigând Allahu Akbar.
— Da, dă-i-o, strigau ei. Arată-i cum ne comportăm noi cu aceia care se roagă la diavol!
Zeyad îşi pierduse controlul. Mă lovea din ce în ce mai brutal. Acum folosea cablurile, acum bara de fier cu cârlige, pe care o luase cu sine. Îmi maltrată întregul trup.
Nici capul, nici picioarele nu scăpară din calea loviturilor sale. Mă lovi cu bara peste faţă şi-mi răni ochiul stâng, astfel încât nu am mai văzut nimic cu el. Cred că voia să
mă omoare sau îi era totuna dacă supravieţuiam sau nu.
Chiar şi azi stau mărturie – pentru felul lui extrem de brutal în care mă tratase – cicatricile de pe corpul meu.
La un moment dat, când durerile deveniră insuportabile, mi-am pierdut în cele din urmă cunoştinţa.
Când am început să-mi revin încetul cu încetul, zăceam din nou în celula mea din închisoare. Cum ajunsesem acolo, asta nu o ştiam. Pe jumătate conştientă, nu făceam decât să gem. Simţeam că nimeni nu se îngrijise de rănile mele. Sângele de pe spate şi de pe restul trupului se uscase. În curând, rănile se inflamară şi apărură accese de febră. După două zile, gardianul îmi dădu nişte apă de băut. În rest, nimeni nu se îngrijea de mine.
La început eram prea slăbită, pentru a merge chiar şi la toaletă. Îmi este ruşine să o spun acum. Însă în
—— 141 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
neajutorarea mea, nu-mi rămânea nimic altceva de făcut, decât să urinez, în celulă, ceea ce agravă situaţia igienei: nu-mi puteam suporta propria putoare. Mai târziu, am bătut în uşă şi m-am târât apoi în patru labe, sub ochii gardianului, până la toaletă, pentru a-mi face necesităţile.
Ah, de-aş fi murit odată, îmi spuneam deseori. Cât timp mai trebuia să suport aceste chinuri? Când voi scăpa oare de acel martiriu?
În cea mai mare parte a timpului nu făceam decât să zac şi încercam să-mi suport durerile. Mă gândeam mult la familia mea, mai ales la fratele meu favorit, Delan. Fără să
vreau ne vedeam pe amândoi mergând cu maşina prin munţi, îmi simţeam soarele pe chip şi vântul care bătea prin fereastra deschisă. Ce vremuri frumoase, lipsite de griji trăiserăm noi împreună! Nici nu ne dăduserăm seama cât de minunată ne fusese viaţa – până când am rămas dintr-odată fără ea. Îmi făceam teribil de multe griji din cauza lui, dar şi a lui Serhad şi a tatei, care fuseseră
transportaţi cu toţii împreună. Oare unde să îi fi dus acei bărbaţi? Erau bine sau se găseau, la fel ca şi mine, în prizonierat? Cine dintre ei supravieţuise acelei zile în care ne fusese atacat satul? îmi aminteam cu groază de împuşcăturile care răsunaseră prin clădirea şcolii. Dacă aş
