mângâie pe fruntea distrusă de loviturile lui Zeyad. Vei vadea: totul va fi bine. O să trecem împreună prin asta.
Evin mă ajută să intru într-o baie micuţă, ce se afla în partea centrală a containerului. Era exact între cele două
încăperi din care era formată lada şi puteai intra printr-o uşă, din fiecare parte. Prietena mea îmi spălă rănile de la cap, de la picioare şi de pe spate. Ardeau.
— Trebuie să te ducem urgent la medic, decise ea.
Evin îmi dădu haine curate: o fustă şi o bluză. Apoi mă
duse înapoi în încăperea cu saltelele. Spre surprinderea mea, am descoperit că acolo erau două ferestre acoperite de nişte perdele.
Acum că venise vremea apusului, fetele se aliniară
înaintea ferestrelor. Ştiam ce aveau de gând – şi ochii mei răniţi fură invadaţi de lacrimi: inutile au fost încercările
—— 147 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
mele de a mă ridica împreună cu ele, aşa cum se cuvenea.
Prietenele mele îşi ridicară mâinile pentru rugăciune. Am făcut şi eu acelaşi lucru, din poziţia mea şezând.
— Amin, amin, amin, murmurarăm noi încet, pentru ca nimeni de afară să nu ne audă. Domnul să aibă în pază
religia noastră. Religia noastră va supravieţui.
Muezinul îi chemase deja pe luptătorii SI-ului la rugăciune. Fetele se împrăştiară. Imediat după aceea, un bărbat bătu la uşă.
— Hai, începem, le ordonă el.
Ele îşi înfăşurară voalurile negre în jurul capetelor şi îl urmară afară. Evin îi spuse că aş fi încă prea slăbită, pentru a participa la rugăciunea obligatorie. Bărbatul aruncă o privire spre mine şi dădu aprobator din cap.
— Însă de îndată ce se pune din nou pe picioare vine eu noi, zise el hotărât.
— Fireşte, confirmă Evin.
— Cui îi aparţine?
Evin dădu un răspuns foarte încet. Apoi ieşi, împreună
cu celelalte, din încăpere.
Eu m-am târât la fereastră şi am tras perdeaua puţin la o parte. Am reuşit să mă ridic pe braţe în sus, suficient de mult, ca să arunc o privire afară. Containerul nostru se afla, după cum spuneam, în mijlocul taberei şi era înconjurat de celelalte containere, care arătau exact precum al nostru. Între ele era un loc liber, unde se adunase acum un grup numeros de luptători ai SI-ului, aproximativ o sută. Mulţi dintre ei purtau nişte halate bej, lungi până la genunchi, iar dedesubt aveau pantaloni de stofă de aceeaşi culoare. La fel ca şi ceilalţi oameni ai SI-ului, pe care îi văzusem până acum, purtau cu toţii bărbi, însă doar câţiva şi un turban. În schimb, în această tabără
erau la modă bonetele de rugăciune.
Bărbaţii îngenuncheară pe covoarele lor de rugăciuni şi începură să-şi îndeplinească sincron ritualurile islamice.
Îndărătul lor şi ceva mai la margine se afla grupul de fete
—— 148 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
învelite în voalurile negre. Şi ele se rugau după obiceiul islamului.
Nu ştiam ce să cred despre asta. Nu ne avertizaseră taţii şi bunicii noştri să nu ne trădăm niciodată religia?! Pe de altă parte, fetele tocmai demonstraseră, prin rugăciunea lor secretă de aici, din container, că încă le mai păsa de religia noastră. Şi ce să însemne câteva gesturi lipsite de sens, dacă îşi păstrau în suflet, în continuare, credinţa noastră?
În orice caz, eram fericită că nu trebuia să stau acolo cu ele. Încă nu.
După ce Evin reveni în container, nu mă privi în ochi. Şi fiindcă ştiam că îi era ruşine, am renunţat să îi mai amintesc de rugăciune.
— Şi ce-ai discutat mai devreme cu bărbatul acela? am întrebat în schimb.
— Nimic, răspunse ea. Ce vrei să spui?
— Ştii foarte bine.
Mă refeream, fireşte, la întrebarea bărbatului, cui îi aparţin. De bună seamă, Evin ştia mai multe decât voia să-mi spună.
— Ce se întâmplă aici? Cine e „stăpânul” nostru?
Evin îşi plecă ochii. Îmi mărturisi că, într-adevăr, fiecare fată de aici e „proprietatea” unui bărbat anume din tabără.
Bărbatul care o cumpărase pe Evin se numea Mahmudi.
Era un comandant de rang mediu. Din felul în care prietena mea povestea despre el, am observat că îi era scârbă de acesta. Nu-mi povesti ce anume îi făcea, iar eu n-am îndrăznit să o întreb.