— Dumnezeule! O să mă ocup de asta, promise el. Voi încerca să găsesc pe cineva, care să vă ia de acolo.

— Aţi auzit, va trimite ajutoare, zise Evin după ce închisese – şi ne-am luat toate în braţe.

Pur şi simplu debordam de atâta încredere şi de speranţe care se aprinseseră din nou în noi. În sfârşit, aveam din nou contact cu lumea exterioară. În sfârşit, ştia cineva din familia noastră unde eram. În sfârşit, acum se va ocupa cineva de noi. Acum vor fi toate bine, eram noi convinse.

Aşteptările noastre legate de organizarea unei acţiuni de salvare a unchiului lui Evin ne stimulară pe toate. Ziua de după convorbirea telefonică a fost una dintre puţinele în care eu şi prietenele mele am avut un zâmbet pe buze. Nu a lipsit, într-adevăr, mult, să nu începem să cântăm în timp ce făceam curat.

De Azzad nu mai auzisem nimic de la ultima noastră

întâlnire. Probabil că încă îşi mai îngrijea rana, în care îl lovisem atât de rău. Speram să îl ţină atât de mult în şah, până când unchiul lui Evin va fi organizat totul. Dacă se grăbea, poate că nu ar mai trebui să-l revăd vreodată pe Azzad. Îmi imaginam cum venea în containerul nostru pentru a se răzbuna pe mine – însă eu evadasem deja între timp. Ha! Cu câtă plăcere i-aş fi privit chipul după aceea!

În seara următoare ne-am strâns în jurul telefonului şi am aşteptat ca unchiul lui Evin să dea de veste. Speram ca bateria să nu se termine înainte.

Într-adevăr, a sunat cândva când orele erau înaintate.

Radiam de fericire când am văzut numărul internaţional; Evin apăsă cu certitudinea victoriei tasta verde.

— Unchiule Khalil? şopti ea conspirativ.

—— 182 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

Ne-am adunat toate în jurul ei, pentru ca nu cumva să

pierdem un sigur cuvânt din convorbirea telefonică.

— Cum îţi merge? întrebă Khalil Aziz.

— Bine, şi ţie? Ai noutăţi?

— Da, am vorbit între timp cu un bărbat care urmează

să vă ia.

Din tonul vocii sale am remarcat deja că nu avea veşti bune pentru noi. Evin şi celelalte fete nu o percepuseră

însă, de bună seamă. Feţele lor străluceau pline de aşteptări.

— Şi? întrebă prietena mea.

— Omul spune că locul în care vă aflaţi e prea periculos.

Chipul i se întunecă.

— Ce înseamnă asta?

— Asta înseamnă că nu poate veni acolo.

Fetele îşi cuprinseră în tăcere chipurile în mâini.

Auziserăm toate ce spusese. Şi nu ne venea să credem.

— Dar avem nevoie de ajutor, imploră Evin. Te rugăm…

— Acolo, unde sunteţi, nu poate face din păcate nimic pentru voi.

Evin nu mai spusese nimic. Plângea în tăcere.

— Ştiu că acum eşti dezamăgită. Dar crede-mă, am stat azi toată ziua la telefon şi am încercat totul, spuse unchiul ei. Trebuie să fugiţi din tabăra militară. Omul spune că, dacă aţi fi altundeva, într-o regiune sigură, ar putea pune pe cineva să vă preia.

— Dar cum să o facem?

— Nici eu nu ştiu. Nu aveţi chiar nicio variantă?

— Nu. Containerul nostru se află în mijlocul taberei.

Unchiul lui Evin nu mai ştia ce să spună.

— Încercaţi totuşi, ne încurajă el. Ştiu că veţi reuşi. Îţi dau numărul de telefon al omului căruia să vă adresaţi, când veţi ieşi de acolo. OK?

Dictă numărul şi Evin îl repetă atentă. Eu l-am învăţul, prevăzătoare, pe de rost.

— Îmi promiţi că veţi încerca?

—— 183 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

— Da, zise ea tristă. Mulţumesc, unchiule Khalil.

— Îmi pare atât de rău! Aş face sincer mult mai multe pentru voi, zise el. Dar nu-mi stă în putere.

După ce Evin încheie convorbirea, în container domni o linişte mormântală. Toate eram incredibil de dezamăgite.

După ce am sperat atât de mult că vom fi salvate, nu am putut accepta prea bine vestea că nimeni nu ne va veni în ajutor. Ne simţeam abandonate de lumea exterioară.

— Cel puţin avem numărul de telefon, le-am amintit prietenelor mele, pentru a nu-şi pierde complet speranţa.

— Da, dar ce să facem cu el? întrebă Sumeya. Ştii la fel de bine ca şi noi că este imposibil să fugim de aici.

Am căzut pe gânduri. Să fie chiar imposibil? Nu exista vreo şansă să scăpăm? în orice caz, ar fi extrem de dificil: uşa din faţă a containerului şi ferestrele erau mereu închise cu grijă de către soldaţi. Problema principală era însă faptul că acel container se găsea în mijlocul taberei militare, era înconjurat din toate părţile de locuinţele soldaţilor şi încercuit de gărzi. Chiar dacă am reuşi să

evadăm din container, nu ştiam cum am putea trece de acel inel de siguranţă.

— Cu toate acestea, trebuie să încercăm, am zis eu. Aţi auzit doar ce a spus unchiul lui Evin. Singura noastră

şansă este să evadăm de aici şi să-l sunăm pe acest om.