Evin şi cu mine aveam deja o idee de unde am putea face rost de telefonul de care aveam nevoie urgentă. Era o încăpere în care se depozitau obiectele confiscate: haine, muniţii, cizme, raniţe – şi, cu puţin noroc, şi telefoanele mobile ale celor ucişi. Era un fel de depozit de mărfuri din care se serveau soldaţii SI-ului. Şi, într-adevăr, acolo urma să facem în curând curat.

Cu inima gata să ne sară din piept am pătruns la următoarea noastră operaţiune în respectiva încăpere, înarmate cu obiectele noastre de curăţenie. De această dată

eram singură cu Evin. Am aruncat o privire rapidă în toate colţurile şi am descoperit imediat trei telefoane, care se aflau pe unul dintre rafturi. Oare vor remarca soldaţii lipsa unuia dintre ele?

— Acum trebuie să riscăm, i-am spus lui Evin.

Dădu afirmativ din cap. Fulgerător am făcut să dispară

unul dintre telefoane sub voalul meu. Am curăţat încăperea cu o viteză demnă de un record şi ne-am grăbit înapoi spre containerul nostru.

Le-am prezentat triumfătoare celorlalte fete captura noastră. Îşi duseră mâinile la gură, pentru a nu chiui cu voce tare.

— Sunteţi cele mai tari! Să trăiţi mult şi bine! Dumnezeu să vă dea sănătate! şoptiră ele agitate.

Însă Evin îşi puse degetul pe buze, într-un fel ameninţător.

— Nu v-o luaţi în cap, le zise ea, altminteri ne daţi imediat de gol.

Am aşteptat să se facă seară şi, astfel, să se mai liniştească întreaga tabără. Fireşte că nu puteai fi sigură

niciodată că nu apare din senin unul dintre „stăpânii”

noştri în faţa uşii şi o cheamă pe fata lui, însă cel puţin probabilitatea scădea odată cu trecerea timpului. Pentru a fi sigure că nu ne aude, într-adevăr, nimeni de afară, ne-am ascuns sub o bucată de pânză. Apoi am format

—— 179 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

numerele pe care le ştiam pe de rost. În ce mă privea, aveam un şir foarte mare în minte: de acasă, telefonul mobil al tatei, al fratelui meu mai mare, precum şi cele ale unor rude. Însă curând am fost nevoite să constatăm că nu avea niciun sens. Toate liniile erau întrerupte.

— Păi da, de fapt este foarte logic, am zis eu deziluzionată. Doar le-au confiscat toate telefoanele.

La ce mă aşteptasem? Ca satul să se fi eliberat între timp şi ca oamenii SI-ului să le fi adus înapoi telefoanele? în sinea mea am sperat, fireşte, că unul sau altul ar fi reuşii să-şi ia cu sine SIM-ul în prizonierat – sau indiferent unde a ajuns.

— Nu mai avem pe nimeni, plânse Besma. Au murit cu toţii.

— Nu, nu au murit, am contrazis-o eu, doar că nu au telefoanele asupra lor. Nici noi nu mai avem propriile noastre telefoane.

Celelalte tăcură. Era un moment greu pentru toate, fiindcă aveam certitudinea că acea catastrofă, care ne atinsese comunitatea, era şi mai mare decât o bănuiserăm noi până atunci. Unde erau familiile noastre? Oare nu o mai fi rămas nimeni cui să-i cerem ajutorul?

— Poate că ar trebui să-i corupem pe băieţii care au povestit de curând că au contact cu traficanţii de persoane, am zis eu cu voce tare.

Celelalte fete se uitară disperate la mine.

— Şi cu ce anume vrei să-i corupi? Doar nu avem nimic.

Am realizat că este un plan prostesc: intr-adevăr, nu aveam nimic ce să le putem oferi. Nimic în afară de noi înşine. Să se ofere una dintre noi în acest scop, pentru a obţine astfel informaţiile de care aveam nevoie? Şi azi îmi e ruşine că am ajuns la astfel de idei. Însă, cuprins de disperare, omul ajunge să gândească lucruri la care, în mod normal, nu s-ar fi gândit.

— Am un unchi care trăieşte în Germania, zise Evin, întrerupându-mi şirul gândurilor.

—— 180 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

— Da, sigur că da, mi-am amintit eu. Unchiul tău Khalil, nu-i aşa?

Îl cunoscusem pe acel unchi şi familia sa în urma uneia dintre vizitele pe care le făcuse la noi în sat; venea cu regularitate o dată pe an şi ne însoţise chiar şi în pelerinajul nostru spre Lalish.

— Îi ştii numărul?

Evin închise ochii şi se gândi intens. Dar avea probleme să şi-l amintească pe de rost.

— Ştiu doar că începe cu 0049, zise ea.

— Aminteşte-ţi-l! am implorat-o eu. Trebuie să îţi aduci aminte!

— Da, stai! Numărul era mereu scris pe tabla de plută de lângă telefon…

— Vrei să spui, cel care era scris cu roşu?

Am închis ochii şi am încercat de asemenea să-mi amintesc. Şi cu numerele am, după cum am spus, o relaţie cu totul specială. Le pot memora mult mai uşor decât numele. Dintr-odată am văzut întregul şir de numere înaintea ochilor.

— Cred că ştiu, am zis agitată.

Cu puteri noi am refăcut numărul pe care îl credeam a fi corect. Evin îl formă. Oare să fie suficient creditul pentru o convorbire internaţională? La celălalt capăt al firului răspunse o voce a cărei limbă nu am înţeles-o. Nu era unchiul lui Evin. A închis dezamăgită.

— Numărul e greşit, zise ea.

M-am gândit care anume ar putea fi greşeala. Am văzut din nou scrisul înaintea ochilor. Să fi încurcat vreo cifră?

— Înlocuieşte şapte cu unu, i-am zis lui Evin.

A format varianta schimbată – şi, dintr-odată, am auzit o voce atât de cunoscută.

— E acolo Khalil Aziz? Unchiul Khalil? întrebă Evin.

— Cine-i acolo?

— Aici e Evin.

— Evin! Ne-am făcut atâtea griji din cauza ta! Unde eşti?

—— 181 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

— Unchiule, nu avem nici baterie, nici credit pe telefon, De aceea voi vorbi foarte repede: am fost răpită împreuna cu alte şapte fete într-o tabără militară a SI-ului. Suntem prizoniere aici. Tabăra se află la aproximativ o oră de Deir al Sur, în apropierea câmpului petrolier Omar.