concretă pentru a vă găsi. Trebuie să întrebaţi într-una dintre case unde sunteţi sau să mergeţi mai departe până
la Hasaka.
Curajul mă părăsi.
— Dar suntem complet epuizate, am zis. Nu avem haine uscate şi nimic de băut.
— Din păcate, altminteri nu vă pot ajuta. Trebuie să
înţelegeţi. Nu pot intra într-o asemenea aventură. Veniţi cu o idee şi mai sunaţi încă o dată!
— Vă rog, este imposibil! Abia dacă mai avem credit pe telefon!
Nu am înţeles de ce omul era aşa de puţin cooperam, Prietenele mele şi cu mine ne riscaserăm viaţa pentru a
—— 193 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
evada din tabără. Aşa că nu ne putea lăsa pur şi simplu baltă. Dar îşi menţinea punctul de vedere.
— Sunteţi în mijlocul teritoriului controlat de ŞI, îmi aminti el.
Apoi convorbirea se întrerupse.
Terminasem creditul, iar bateria telefonului murise.
Am schimbat priviri speriate cu Evin. Pe acest om nu-l interesa deloc starea noastră disperată, am înţeles noi.
După această convorbire telefonică, am fost amândouă
destul de deziluzionate.
— Nimic nu ajută. De îndată ce se lasă întunericul, plecăm mai departe, am zis.
Evin clătină din cap. Făcu un semn spre micuţa Besma, care tremura din tot trupul.
— Mi-e frig, se plânse ea.
Însă, când i-am atins capul cu mâna, l-am simţit fierbinte, încins.
— Are febră, am constatat.
— Da, are nevoie urgent de ceva de băut. Aşa deshidratată şi bolnavă cum e acum, nu va mai putea merge la noapte mai departe.
— Ce să ne facem cu ea?
Nu o puteam lăsa acolo pe Besma. Nu se punea problema să o trădăm pe prietena noastră: fie reuşeam împreună, fie pur şi simplu nu reuşeam.
— Trebuie să încercăm să găsim pe undeva ajutor, zise Evin.
— Dar unde?
— Poate într-una dintre casele de aici de-afară.
Nu mă simţeam prea confortabil la acest gând.
— Cine ştie ce fel de oameni locuiesc acolo înăuntru, am obiectat eu.
— Dar nu avem nicio altă opţiune! Besma este mult prea slăbită pentru a mai merge. Şi nici să o purtăm în braţe tot drumul nu putem, nu avem suficientă forţă pentru asta.
— Bine, am fost eu de acord, strângând din dinţi. O să
—— 194 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
întrebăm în casa de acolo. Dar nu acum imediat. Haideţi să
o observăm cu atenţie, înainte de a face asta.
Voiam să evit cu orice preţ să ne aruncăm orbeşte într-o capcană: dacă locuia acolo un grup al SI-ului, vom recunoaşte asta după vehiculele, armele şi îmbrăcămintea locatarilor. Atunci va trebui să cerem altundeva ajutor.
— Aşa o să facem, zise Evin. Cea mai bună vedere asupra proprietăţii o avem, probabil, de sus, din pod.
Ne-am căţărat împreună la etajul superior şi ne-am ascuns îndărătul unei ferestre. La o primă vedere, clădirea arăta ca o casă de locuit cât se poate de normală. Nu am remarcat nimic neobişnuit. Din interiorul casei ajungeau la noi mereu voci. Dar nu se arăta niciunul dintre locatarii imobilului.
Apoi, după o vreme, îşi făcu apariţia un automobil Kia alb la intrare şi din el coborî un bărbat. Era relativ plinuţ şi purta o barbă scurtă, părul tuns scurt şi îmbrăcăminte civilă; nu arăta ca un soldat. Să fie oare capul familiei care locuia în acea casă? într-adevăr, acum îşi făcu apariţia o femeie cu doi copii mici în faţa uşii. Nici ea nu avea un voal în stilul SI-ului, ci purta doar o rochie şi un batic. Am respirat uşurate.
— E o familie, zise Evin, sunt oameni absolut normali.
— Da, dar nu uita că locuiesc în mijlocul teritoriilor controlate de ŞI, am dat eu de gândit. Trebuie să se fi înţeles cu ei într-un fel, altminteri nu ar fi putut rămâne aici la apariţia lor.
— Poate că ai dreptate, spuse ea căzând pe gânduri.
Poate că au însă, în ochii SI-ului, religia potrivită – şi din această cauză sunt lăsaţi în pace.
— Nu ştim ce cred referitor la yazidiţi. Poate că ne consideră reprezentanţii diavolului.
În timp ce mă auzeam vorbind, am constatat cât de neîncrezătoare am devenit faţă de toţi musulmanii şi întreaga lume. Abia dacă îmi puteam imagina că mai există
şi oameni de încredere.
—— 195 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
— Hai să mai supraveghem ceva timp casa, am rugat-o pe Evin.
