Doar acolo exista posibilitatea de a mă consulta adecvat, însă azerul nu dădea doi bani pe această idee.
— Doctore, e cu adevărat necesar? întrebă el de mai multe ori.
— Dacă vrei să mai poată merge cândva, nu există decât această posibilitate.
Amjed fu de acord strângând din dinţi. Cel mai mult îl deranja, fireşte, că pentru îngrijiri era nevoit să bage mâna în buzunar. Pe de altă parte, aşa fusese înţelegerea lui cu Azzad, de aceea nici nu putea fugi de responsabilitate. Însă
cred că începea deja să regrete că acţionase atât de impulsiv.
— Cu tine chiar că am cumpărat mâţa-n sac, fată. Nu-mi
—— 155 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
faci decât probleme! înjură el.
— Transmite-i că nici eu nu stau de plăcere împreună cu el, i-am spus lui Evin, care, ca de obicei, făcea pe interpreta mea, având în vedere că eu nu vorbeam, aparent, araba.
Atunci se înfurie.
— Spune-i să-şi ţină gura! strigă el la noi. Am şi aşa suficiente probleme pe cap din cauza ei.
În religia noastră, nu mergi decât rareori la spital. Care nu era altfel nici sub stăpânirea SI-ului. Evin m-ar fi însoţit cu plăcere, dar Mahmudi nu-i permise. Poate că îi era frică
să nu fugim împreună. În schimb, veni cu mine Sumeya, o fată timidă, de şaisprezece ani. După ce ne-am îmbrăcat din cap până în picioare în voalul negru, Amjed ne urcă pe amândouă într-o maşină particulară, pe care o împrumutase de la cineva şi ne duse la spitalul Madin din Deir al Zar.
Spitalul se afla în imediata apropiere a aeroportului, unde se dădeau lupte crâncene. De când am urcat în maşină, am auzit din depărtare zgomotele lor: împuşcături, dar şi tunetele artileriei. Ah, dacă ar cuceri opozanţii SI-ului spitalul, îmi doream pe ascuns, în timp ce Amjed mă
purta pe umeri în clădire.
Clădirea era în continuare în mâinile miliţiei; soldaţi înarmaţi stăteau în jurul intrării. În interior, lucrurile se desfăşurau aproape normal, însă totul era împărţit strict pe sexe. Amjed explică personalului că încăperea în care ne vom afla, eu şi Sumeya, trebuie să fie mereu încuiată pe dinafară. Ceea ce fu acceptat ca atare fără alte întrebări statutul lui de soldat îi permitea să dea astfel de indicaţii.
La urma urmei, eram în plin război.
După ce ne lăsă singure, pe mine şi pe însoţitoarea mea, medicii începură tot soiul de investigaţii. Mi-au radiografiat spatele şi picioarele, pentru a vedea dacă nu cumva era vreo fractură pe undeva, care să fi scăpat din vedere până
atunci. Pentru a-mi radiografia capul, mă băgară într-un tub lung, o modalitate de diagnosticare, căreia ei îi
—— 156 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
spuneau RMN. Cred că medicul din tabăra militară o solicitase, fiindcă nu mal scăpăm de durerile de cap şi de ameţeală după loviturile lui Zeyad. Am avut din nou în ultima perioadă şi două atacuri nocturne de epilepsie.
Nu îmi amintesc foarte multe de timpul petrecut în spital, fiindcă primisem acolo nişte anestezice puternice; cred că era morfină. Majoritatea timpului o petreceam într-o stare de ameţeală. Anestezierea trupului mi se părea foarte plăcută, îmi oferea o pauză de la durerile permanente, pe care trebuia să le suport după tratamentul Emirului. Bucuroasă aş fi continuat să iau droguri şi mai departe.
Ceea ce a reieşit în urma consultaţiilor nu ştiu. Nu mi s-au comunicat rezultatele. Nu ştiu nici dacă ar mai fi fost necesare alte terapii ori operaţii. Medicii nu vorbeau cu mine. Doar „stăpânului” meu îi dezvăluiră ce anume aflaseră despre mine. Nu ştiu dacă numai din teamă, din convingere sau din oportunism, întregul personal al clinicii avea un comportament loial faţă de conducerea SI-ului.
Am fost destul de dezamăgită când Amjed mă îngrămădi după trei zile în maşina lui mică şi mă dusese înapoi în tabăra militară: îmi imaginasem din cine ştie ce motiv că
nu se va mai ajunge la asta, poate că mă aşteptam ca spitalul să fie cucerit de opozanţii SI-ului. Sperasem întrun miracol. Nu a venit.
Când azerul îi arătă radiografiile şi rezultatele RMN-ului medicului din tabăra noastră, omul se prinse cu mâinile de cap şi întrebă de ce, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă
lăsase în spital. Răspunsul era simplu: Amjed ar fi trebuit să plătească şi continuarea tratamentului – şi asta depăşea, de bună seamă, cu mult bugetul rezervat „sclavei”
mile. Medicului nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să
îmi prescrie în continuare un repaus strict la pat.
Abia după o lună şi jumătate în tabăra militară, pe care am petrecut-o în cea mai mare parte a timpului în
—— 157 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
container, m-am pus cât de cât pe picioare. Între timp veni toamna: soarele nu mai bătea la fel de tare, iar razele lui se transformaseră într-o lumină blândă. Între timp puteam face deja câţiva paşi prin faţa uşii, pentru a mă bucura de căldura de acolo. Însă aveam grijă să nu exagerez, pentru a nu-mi periclita statutul de „bolnavă”. Fiindcă el mă scutea în continuare de toate îndatoririle mele. Rugăciunea comună era doar una dintre ele. Cât timp voi reuşi să-l mai menţin oare? mă întrebam deseori cu frică.
Era şi vremea în care avea loc în mod obişnuit adunarea noastră de toamnă de la Lalish. Ne aminteam cu duioşie în timpul prizonieratului de felul în care petrecuserăm în trecut acele zile. Oare să mai fie vreodată pentru noi o întoarcere la normalitate? Mai exista, la urma urmei, Lalish? Oare ce mai rămăsese din lumea veche, aşa cum o ştiam noi? Se mai întâlneau cei şapte îngeri dacă noi nu-i însoţeam cu ritualurile şi cântecele noastre? Anul trecut şi-au întors faţa de la noi. Oare ce vor decide pentru cel care urma?
Amjed, care venea în mod regulat la noi în container, pentru a vedea dacă fac deja progrese, devenea din ce în ce mai nerăbdător.
— Cât mai durează, doctore? îl întreba el pe medic.
Şi era mereu consolat. În cele din urmă îşi pierdu răbdarea. Voia să-şi savureze, într-un final, „proprietatea”.
— Eşti de mult repusă pe picioare, Farida, explodă el în timpul uneia dintre vizite. Am aşteptat îndeajuns de mult.
