—— 160 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
Mâine o să uiţi totul.
Am început să plâng. Nu, nu voi uita niciodată nimic, asta o ştiam: dacă voi scăpa vreodată de acolo, îmi voi urla în întreaga lume nedreptatea ce mi s-a făcut.
În perioada următoare, Amjed mă obligă să merg de mai multe ori în containerul lui. De fiecare dată mă luptam cu el urlam, îl muşcam, loveam în jurul meu şi-mi foloseam întreaga forţă pentru a-i strica distracţia. Nu intenţionam să fiu o victimă sigură, voiam să-şi iasă din fire şi să-i piară
cheful, înainte de a se ajunge la actul în sine. Însă în cele din urmă el câştiga mereu, fiindcă era mai puternic din punct de vedere fizic. Nu mai ţinea cont absolut deloc de starea mea de sănătate, în continuare precară.
Mereu îşi îndeplinea înainte ritualul său religios. Ceea mi se părea absolut respingător era faptul că aceşti oameni pioşi nu se ruşinau să dea Dumnezeului lor responsabilitatea pentru faptele lor murdare! Nu îşi făceau ei, care credeau În existenţa iadului, oare, absolut nicio grijă că vor fi traşi acolo la răspundere? Nu puteam pricepe de ce li se părea că e dreptul lor religios actul la care se dedau. Oare nu vedeau că, înainte de toate, se minţeau pe ei înşişi, ori de câte ori susţineau aşa ceva?
Comportamentul lor nu demonstra în niciun chip frica de Dumnezeu; era înjositor – şi o mare ruşine pentru religia lor, pe care o pângăreau astfel.
Acum, că eram socotită din nou „sănătoasă”, bărbaţii mă
obligau să particip la rugăciunile lor zilnice. Fireşte că m-am împotrivit. Când mă somaseră, într-o bună dimineaţă, pentru întâia oară să îi însoţesc, le-am transmis prin Evin că doctorul îmi interzisese să fac orice fel de mişcări, fiindcă trebuia să-mi menajez spatele.
— Spune-i să nu mai spună atâtea minciuni, altfel îi facem vânt! răspunseră ei agresiv. Numai „stăpânul”, şi nu doctorul decide când s-a însănătoşit.
Evin nici nu apucase să le traducă până la capăt cuvintele, că deja mă prinseseră de braţe şi mă scoaseră
—— 161 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
afară.
— Hai odată, roagă-te! îmi porunciră ei.
— Spune-le că nu pot, i-am zis lui Evin şi am rămas nemişcată pe covorul de rugăciuni.
Imediat au început să dea în mine cu paturile de la puşti.
— Dacă nu îi arăţi pe dată respect unicului Dumnezeu adevărat, te aranjăm noi în aşa fel, încât să nu te mai poţi ridica.
— Spune-le că Dumnezeul lor se va ruşina pentru ei, am pus-o pe Evin să le transmită şi m-am lăsat să cad în genunchi, pentru ca ei să mă lase în sfârşit în pace. Spune-le că sunt pe cale să comită un mare păcat şi că vor putrezi în iad din cauza asta!
Astfel de ciocniri aveau loc aproape zilnic. Eu, dar şi celelalte fete făceam tot ce ne stătea în putinţă, pentru a-i provoca pe bărbaţi la rugăciunile la care eram silite să
participăm: ba nu intonam corect odată cu ei surele, ba făceam mişcările în lehamite. Dar mereu diferit, încât abia dacă o putea observa cineva, fiindcă pedepsele pentru o atare rebeliune făţişă erau dure. Odată un soldat a tras cu puşca în mine, fiindcă, aparent, nu mă rugam corect. Am urlat disperată. Însă, ca să fiu sinceră, cred că a tras intenţionat pe lângă mine. Voia pur şi simplu să mă sperie.
Însă din această cauză nu m-am lăsat intimidată. La o adică, eram mereu pregătită să plătesc preţul pentru încăpăţânarea mea.
Altă dată, am reuşit să conving o fată să apară la rugăciune fără voal. Bărbaţii credincioşi îşi acoperiră ochii cu mâinile, atunci când am apărut astfel înaintea containerului. Câţiva, în mod special cei mai tineri dintre ei, luau ideologia SI-ului foarte în serios. Credeau cu adevărat că se alăturaseră unui grup cu frica lui Dumnezeu şi că luptă pentru o cauză dreaptă. Fiindcă erau de părere că islamul sau interpretarea pe care ei i-o dădeau este un fel de panaceu, cu care şi-ar putea rezolva toate
—— 162 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
problemele. Aceşti indivizi tineri erau complet naivi şi orbiţi. Chiar dacă ne băteau după astfel de acţiuni, pentru ca nu cumva să mai încercăm încă o dată, ei încă mai credeau că îl servesc astfel pe Dumnezeul lor şi că fac fapte bune. Când se vor trezi oare? mă întrebam eu.
Era un lucru foarte important pentru ei să ne convertească la islam. De aceea, nu se mulţumeau doar să
ne oblige să participăm la rugăciunile lor. Chiar îşi dădeau silinţa să ne transforme în musulmane. De două ori pe săptămână aveam cursuri de religie, ţinute de doi bărbaţi care veneau pentru a citi împreună cu noi Coranul.
Susţineau că sunt imami. Dar, din câte ştiu, nu erau cu adevărat preoţi şcoliţi în acest sens, ci doar specialişti în Coran autodenumiţi ca atare. Evin, care vorbea cel mai bine araba, trebuia să traducă pentru aceşti „învăţători”.
De aceea ea a căpătat în curând şi din partea noastră
porecla de „imam”.
Cândva însă, în timpul cursului, au început să ne ia la întrebări: unul dintre paznici observase, de bună seamă, cum ne întorsesem, de pe treptele containerului nostru, spre soare, şi îi povestise acest lucru „învăţătorilor” noştri.
— V-aţi rugat la soare? ne întrebară ei severi.
— În niciun caz, se grăbi Evin să mărturisească.
Însă eu mă simţeam provocată. Ăsta era, la urma urmei un pretext bun, pentru a dezbate problema cu torţionarii noştri! Scopul lor era să ne convertească. Scopul meu era acela de a sădi în ei îndoiala că îşi cunosc, într-adevăr, bine propria religie – şi anume, confruntându-i cu acelaşi text religios, pe care ni-l puneau nouă la dispoziţie.
— Islamul nu permite să ne impuneţi credinţa voastră, i-am spus lui Evin – şi ea a tradus pentru mine, fiindcă încă
ne mai prefăceam că eu nu le înţeleg limba. În cea de-u doua sură se spune foarte clar: „în ce priveşte religia, nu e nicio constrângere”. Oare să învăţăm asta pe de rost şi să
ignorăm conţinutul? Oare ce înţelegere ciudată a evlaviei o mai fi şi asta?
—— 163 ——
