— Trăieşti, trăieşti, murmura el întruna. Orice altceva nu mai contează. Totul o să fie bine acum, Farida.

Dar eu abia dacă mai auzeam ce spune. Nu mă puteam opri din plâns.

—— 207 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

Capitolul 9

NICIUN ACASĂ, NICIUNDE

Toate fetele fură întâmpinate de rudele lor. Pe Evin o aşteptau fratele ei Fansar şi verişorul Hamid, care veniseră

cu acelaşi taxi cu unchiul meu. În nebunia generală, abia dacă am mai apucat să ne luăm rămas-bun cum se cuvine de la celelalte fete.

— Mulţumesc, Fanda, îmi spuse micuţa Besma, înainte ca drumurile noastre să se despartă.

Am dat conspirativ din cap şi ştiam: nu se referea la ajutorul dat la evadare sau la compresele de pe gambe, ci la sfatul cu foarfecă.

— Nu uita niciodată că eşti foarte puternică, micuţo! am spus şi am sărutat-o pe frunte.

Apoi am urcat în taxi, unde se aflau deja unchiul meu, Evin şi ceilalţi, pentru a ne începe călătoria spre casă. Dar nu ne întorceam acasă. Nu mai exista niciun acasă.

Unchiul Adil îmi mărturisi că vom locui cu el şi cu soţia lui, Hadia. Stăteau într-un container în tabăra de refugiaţi din apropierea oraşului Dohuk. Satul nostru, Kocho, care se afla la exact o sută şaptezeci de kilometri mai la sud-vest, era în continuare sub ocupaţia Statului Islamic. Auzind acestea, mi s-a fileu! o frică teribilă.

— Şi părinţii mei? am îndrăznit în cele din urmă să

întreb.

— Nu ştim exact, Farida. Mama şi fraţii tăi mai mici sunt, probabil, în continuare în prizonierat. Bănuim că în Tal A far sau în Moşul.

Am simţit o lovitură în piept. Sărmana mea mamă! Oare îi mergea la fel ca şi mie? Fusese luată şi ea ca sclavă? Cel mai bine m-aş fi oferit teroriştilor la schimb pe loc, pentru

—— 208 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

a o scăpa. Fiindcă, oare cum să mă pot bucura de propria mea libertate, ştiind că ea este în continuare în prizonierat?

— Nu dispera, Farida, îmi zise unchiul meu, ca şi cum mi-ar fi putut citi gândurile. Vom face absolut orice, pentru a o scăpa din mâinile SI-ului.

Îmi povesti că, între timp, existau mulţi oameni precum Mustafa Hamu, care aveau contacte în statul islamiştilor şi care îşi ofereau serviciile pe bani. Ajutorul de evadare costa mai multe mii de dolari.

— Dar guvernul kurd ne ajută să facem rost de bani, încercă el să mă liniştească.

— Şi tata? Şi Delan? Şi Serhad? am întrebat eu speriată.

— Serhad e la noi în tabără.

— Serios?

Cel puţin asta era o veste bună.

— Şi tata? Şi Delan? am insistat eu.

— Până acum nu am auzit nimic de ei, răspunse unchiul meu evaziv. Nu ştim dacă au supravieţuit.

Îmi povesti ceea ce am bănuit şi de ceea ce mă temusem tot timpul: că în ziua în care islamiştii au atacat satul nostru, ar fi fost şi execuţii.

— Dar nu ştim dacă se numără printre victime, se grăbi el să adauge. La urma urmei, fratele tău mai mic a reuşit să scape.

Euforia mea dispăru dintr-odată. Uşurarea că ne reuşise evadarea făcea loc, în faţa acestor ştiri neliniştitoare, unei dispoziţii îngrijorătoare. Era ca şi cum salvarea mea ar fi redusă la absurd: fără familia mea, nu mai avea, dintr-odată, niciun sens! încă înainte de a ajunge în tabără am priceput că viaţa mea din trecut dispăruse: nu avea să mai fie niciodată la fel.

Am trecut prin marea poartă de la poalele taberei. Arăta la fel ca şi taberele SI-ului din Siria, din containere albe, care serveau pe post de locuinţă şi care erau amplasate imediat lângă versantul muntos. Cu sutele. În faţa containerului unchiului meu aşteptau deja nenumărate

—— 209 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

rude şi prieteni din Kocho, pentru a-mi saluta întoarcerea.

Mă aştepta durdulia mea mătuşă Hadia, care nu mai era chiar aşa de grasă ca în trecut, împreună cu fiica ei de trei ani, Roşa. Micuţa îmi alergă în întâmpinare. Ambele mă

îmbrăţişară.

— Unde-ai fost, Farida? întrebă Roşa. Unde sunt părinţii şi fraţii tăi?

— Nu ştiu… Nici eu nu i-am văzut de multă vreme, am zis şi am sărutat-o.

— Rămâi acum cu noi?

— Da, draga mea copilă. Ce dor mi-a fost de tine!

— Sunt atât de bucuroasă că eşti din nou aici, zise mătuşa mea. Orice altceva nu mai contează.

Am privit-o – şi mi-am coborât ruşinată privirea. Fireşte că ştiam la ce se referă, dar eu nu am răspuns.

— Da, am zis simplu. Şi eu mă bucur mult.

— Am crezut mai întâi că toţi cei care au rămas în sat sunt morţi. Însă apoi a apărut mai întâi Serhad – şi acum tu. Sigur că va mai apărea şi restul. Ar fi trebuit atunci să

fugiţi împreună cu noi.

— Dacă o vrea Domnul, atunci ei se vor întoarce cu toţii.

Apoi l-am observat pe fratele meu. Serhad nu mă privea în ochi. Mă îmbrăţişă fără niciun cuvânt – şi am priceput că şi el trecuse prin ceva înfiorător.

— Bine că eşti în viaţă, frate, am spus.