M-am uitat mirată la Evin. Vorbea despre „stăpânul”
meu anterior, tânărul drăguţ, care ne aducea mereu mâncare. Acelaşi care susţinea despre el că îi pare rău că
se alăturase grupului şi care, atunci când am ajuns în tabără, nu avusese nimic mai urgent de făcut decât să mă
vândă, ceea ce noi o consideraserăm întotdeauna drept o trăsătură frumoasă a caracterului său. Poate că fusese numai neajutorare. Îl puteam convinge să mă salveze?
—— 168 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
— Îi voi propune, zise Evin. Nu avem, la urma urmei, nimic de pierdut.
În această privinţă avea dreptate. Faţă în faţă cu alternativa de a merge la Rakka cu Amjed şi de a mă
despărţi de Evin, nu ne puteam permite să lăsăm vreo posibilitate neexploatată. Nu puteam permite să fim despărţite. În ce mă privea, ştiam foarte bine că nu aş
putea supravieţui prizonieratului fără îngrijirea maternă a lui Evin, nici din punct de vedere psihic, nici fizic. Nu, nu puteam exista fără ea. Pe de altă parte, nu-mi puteam imagina că Azzad va accepta propunerea. La urma urmei, nu voia nicio sclavă şi mă dăduse deja mai departe, aproape gratis.
— Nu ar fi mai bine să încercăm să evadăm? am întrebat-o.
Între timp îmi recăpătasem mobilitatea, dar nu în întregime. Încă mai şchiopătam tare. În afară de asta, închisoarea noastră se găsea, după cum am amintit deja, în mijlocul taberei militare şi eram încercuite din toate părţile de celelalte containere, în care locuiau soldaţii.
Tabăra însăşi era păzită de un cerc exterior de gărzi. Deci nu ar fi fost în niciun caz o tentativă uşoară.
Pe de altă parte, trăsesem cu urechea de curând la o discuţie între soldaţi fiindcă, aparent, nu pricepeam nici un cuvânt în arabă. Câţiva dintre ei au fost întrebaţi de traficanţi de fetele din tabără. Din cele ce le spuneau, am dedus că se gândeau să-şi sporească solda, dându-le informaţii. Fireşte că asta era, pentru noi, fetele, o informaţie interesantă. Să încerce oare rudele noastre să
dea de noi? Poate că se dovedeau unii dintre aceşti oameni coruptibili.
— O să evadăm, promise Evin, de îndată ce se va ivi şansa. Însă deocamdată trebuie să tragem de timp.
M-am uitat neîncrezătoare la ea. Nu voiam să riscăm.
— Dacă Azzad spune nu, tot mai putem încerca să
evadăm, acceptă ea.
—— 169 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
Nu ştiam exact când intenţiona Amjed să plece. De aceea, nici nu aveam timp de pierdut. Când Azzad apăru următoarea dată înaintea uşii noastre cu o farfurie de orez aburind, Evin îl trase repede înăuntru în containerul nostru. Tânărul sirian părea să fie oarecum surprins de reacţia noastră. Fiindcă bărbaţii care nu erau „stăpânii”
noştri nu aveau voie, de fapt, să pătrundă în container.
— Ce se întâmplă? întrebă el uluit.
— Azzad, tu ai fost mereu bun cu noi, zise Evin şi am văzut cum el roşi la auzul acestor cuvinte.
Acest lucru îmi plăcu. Deşi soldat, omul ăsta nu-şi pierduse, aparent, întreaga omenie.
— Avem nevoie acum de ajutorul tău.
Azzad îşi încruntă fruntea. Poate că se temea că vrem să-l rugăm să ne ajute să evadăm. Ceea ce ar fi fost, fireşte, foarte periculos pentru el; ştiam că nu va accepta unu ca asta.
— Ce pot face pentru voi? întrebă el cu o oarecare reţinere.
— Trebuie să o cumperi înapoi pe Farida, zise Evin.
Amjed intenţionează să o ia cu el la Rakka.
Azzad ne privi acum destul de mirat. Se uită la mine şi nu scoase niciun cuvânt.
— Ştie Amjed ceva de planul vostru? se interesă el.
— Nu, dar cred că ar fi deschis să îl accepte, susţinu Evin.
Azzad se uită din nou la mine, iar eu mi-am coborât, ruşinată, privirile la pământ.
— O să mă gândesc la asta, promise el.
— Te rugăm, nu te gândi foarte mult.
Planul lui Evin a dat într-adevăr roade. Câteva zile mai târziu, Amjed mă informă binedispus că a scăpat de mine.
Azzad m-a luat înapoi. Nu am nici cea mai vagă idee cum se înţeleseseră cei doi din punct de vedere financiar. În orice caz, mi-a scăpat un oftat de uşurare: Azzad e totuşi
—— 170 ——
