Într-o seară, cineva bătu că pumnii în container. În faţa uşii era un băieţel cu un telefon mobil în mână.

— Farida locuieşte aici? întrebă el.

— Da, eu sunt, am răspuns şi m-am ridicat.

Şedeam în jurul sobei cu gaz împreună cu ceilalţi, fiindcă iama nopţile erau sensibil de reci. Băieţelul îmi întinse telefonul.

— Cine e? l-am întrebat.

— Nura, zise el.

— Nura?

— Vrea să stea de vorbă cu tine. Doar cu tine. Refuză să

discute cu mama sau cu mătuşile mele.

I-am smuls telefonul din mână şi m-am retras într-un colţ al containerului.

— Nura, tu eşti, într-adevăr? am întrebat agitată.

— Farida! am auzit vocea pe care o ştiam şi pe care o iubeam atât de mult.

— Unde eşti?

— Sunt în Moşul. Am furat un telefon de la „stăpânul”

meu.

Am simţit cum îmi treceau fiori reci şi fierbinţi deopotrivă

pe spate, atunci când am înţeles ce anume însemnau cuvintele ei: Nura era în continuare prizonieră.

— Nura! am plâns eu, iubita mea prietenă…

— Îmi este nespus de dor de tine, Farida, zise ea. Îţi merge bine? Sunt atât de fericită că ai reuşit să evadezi! E o mare consolare pentru mine să te ştiu în siguranţă.

—— 216 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

— Trebuie să încerci şi tu, am insistat eu.

— Am încercat, de cinci ori chiar. Dar de fiecare dată m-au prins la loc.

— Atunci vei reuşi data viitoare! am încurajat-o eu.

Nura îmi povesti că fusese vândută în sala cununiilor din Mosul. Aici, după Rakka, se afla cel de-al doilea târg de femei şi fete ca importanţă. Bărbatul care o cumpărase o transformase în a doua soţie. Acesta era extrem de violent atunci când o obliga să facă sex. Prima lui soţie o ura. Nura le ţinea celor doi întreaga gospodărie şi ei o maltratau neîncetat. Iar loviturile femeii erau răul cel mai mic.

Mă gândeam la frumoasa mea prietenă cu părul ei lung, castaniu – şi mi se făcea rău când îmi povestea toate astea: Nura avea o viaţă de sclav, la fel ca atâtea dintre noi.

— Nu ai voie să-ţi pierzi curajul, i-am spus. Trebuie să

fugi din nou. Cândva o să reuşeşti.

— Nu-mi doresc nimic mai mult decât să stau împreună

cu tine pe terasa casei voastre şi să admir grădina, Farida.

Acesta e cel mai mare dor al meu.

— O vom face din nou, de îndată ce vei fi liberă, i-am promis. Atunci ne vom întoarce în Kocho.

— Vine cineva, mă întrerupse ea. Trebuie să închid.

Termină convorbirea brusc.

Când m-am uitat în sus, am observat că mama Nurei şi două dintre mătuşile ei intraseră în container. Mă priveau pline de aşteptări.

— Ce spune? a întrebat încet mama ei.

— Îi merge bine, am minţit. Speră să fie în curând aici, cu noi.

Mama Nurei izbucni în plâns.

— Sărmana mea fată, zise ea. A povestit ceva despre surorile ei?

Am dat din cap în semn că nu.

Nura nu a mai sunat niciodată. Bănuiesc că a fost prinsă

şi i se luase telefonul. Cu toate acestea, o aşteptam.

—— 217 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

În tabără ajungeau în fiecare zi oameni care se întorceau din prizonierat. Femei şi copii care reuşiseră să evadeze sau pe care SI-ul îi eliberase. Fetele de vârsta mea erau complet distruse din punct de vedere psihic. Ştiam de ce.

Multe dintre ele îşi curmau suferinţa şi ruşinea încercând să-şi pună capăt zilelor. Sau recurgeau la automutilare.

Afrah era ocupată până peste cap. Ne rugă, pe mine şi pe Evin, să vorbim cu nou-venitele şi să le insuflăm curaj.

— Înainte de toate trebuie să împiedicăm să dea vina pe ele în ce priveşte soarta lor, zise ea. Trebuie să le ajutăm să

uite de groaza prin care au trecut.

Dar asta era mai uşor de spus decât de făcut: de multe ori noaptea răsunau prin tabără strigătele celor care aveau câte un coşmar. Era de parcă torţionarii noştri încă şi-ar mai întinde mâinile lor murdare asupra noastră.