ar fi fost mai bine să nu mă reîntorc în această lume.

Mătuşa mea îmi considera boala ca pe o epuizare acută, pe care o punea pe seama încercărilor prin care am trecut.

Se străduia să mă înveselească. Nu a spus niciodată un cuvânt rău la adresa mea, cel puţin nu în prezenţa mea.

Dar îmi imaginam ce gândeşte pe ascuns despre mine. Şi de aceea mă simţeam prost.

Lui Evin nu-i scăpă depresia mea.

— Farida, ce-i cu tine? mă provocă după ce nu m-am mai dus timp de câteva zile la ea. Ce ai pe suflet?

— Nimic, am susţinut eu. Sunt uşor bolnavă.

— Farida, nu trebuie să cedezi, îmi zise prietena mea.

Îmi povesti că şi ea suferea din cauza privirilor compătimitoare pe care i le aruncau rudele şi prietenele noastre. Nu se putea evita să nu vorbească despre noi.

Fiecare din tabără ştia ce anume se întâmplase cu fetele răpite.

—— 213 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

— La urma urmei, nu am trecut prin toate acele lupte cu jihadiştii, pentru a ne lăsa acum desfiinţate de către rudele noastre, zise Evin. Nu avem voie să ne băgăm capul în pământ.

— Dar nu ne vom putea întemeia niciodată o familie, nimeni nu va dori să ne ia de neveste.

— Asta o zic ei. Dar noi nu ştim ce ne mai rezervă viaţa, mă corectă prietena mea.

Când mă vizită următoarea dată, Evin aduse cu sine o străină. Femeia care intră în container avea aproximativ cincizeci de ani, era corpolentă, mică şi plină de energie.

— Tu eşti Farida? mă întrebă ea în kurdă.

Şi înainte să pot răspunde mă strânse la piept.

— Eu sunt Afrah, zise ea. Afrah Ibrahim. Sunt asistenta socială a taberei.

Am privit-o cu scepticism. Afrah îmi explică faptul că

lucra pentru o organizaţie germană, pe nume Wadi, care se lupta pentru femeile şi fetele din Kurdistan. În trecut, luptase împotriva mutilării sexuale. De bună seamă era o musulmană. Am remarcat însă că nu purta niciun fel de voal. Îşi prinsese părul negru, lung până la umeri doar cu o cordeluţă. Înainte ca eu să pot înţelege ce anume voia de la mine, începu să-mi vorbească, împreună cu Evin, foarte deschis despre sexualitate. A vorbit fără ocolişuri şi se comporta ca şi cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume.

— E foarte important să vă consulte o doctoriţă, zise ea.

Fiindcă e posibil ca „stăpânii” voştri să vă fi infectat cu vreo boală.

Ne-am privit speriate.

— Nu vă fie teamă, ne linişti Afrah. Orice boală poate fi tratată şi vindecată. E vorba doar de a o depistare cât mai rapidă a acesteia.

Dădu de înţeles acelaşi lucru şi despre o sarcină.

I-am spus că în întreaga mea perioadă de detenţie nu am avut ciclu.

—— 214 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

— Asta e din cauza stresului, explică Affah. Sigur că

totul este în ordine. Cu toate acestea, trebuie să ne convingem că aşa stau lucrurile. Sunteţi datoare faţă de trupurile voastre să aveţi grijă de ele.

Evin şi cu mine am înţeles repede că această femeie era aliata noastră. Întreaga tabără n-avea decât să se uite de sus la noi şi să ne bârfească pe la spate cât voia: Afrah ne înţelegea. A mers cu noi la medic, a ascultat ce probleme avem şi ne-a sfătuit de la egal la egal. A fost incredibil de bine că puteam vorbi, în sfârşit, cu cineva despre problemele noastre, fără să ni se spună mereu că ne-am distrus viaţa.

— Atât timp cât mama e în prizonierat, tu vei fi mama mea, i-am zis.

— Şi tu fiica mea, Farida, fiica mea curajoasă şi vitează.

Când i-am povestit lui Afrah despre bârfele urâte din tabără, şi-a ieşit din fire.

— Cine spune aşa ceva?! se înfierbântă ea. Te rog, nu crede aşa ceva! Dacă permiteţi ca aceste gânduri să ajungă

la voi este ca şi cum le-aţi permite şi post festum criminalilor din SI să vă facă rău.

Mai întâi, nu am înţeles ce anume voia să spună. Însă

după aceea m-am gândit la cuvintele lui Afrah. Şi dintr-odată am înţeles că avea dreptate cu ceea ce încerca să ne spună: nu aveam voie să le dăm torţionarilor noştri în niciun caz puterea de a ne distruge vieţile şi după detenţie.

Ne-am împotrivit acestor criminali în timpul acesteia. Dar trebuia să ne împotrivim şi acum, în continuare. Am priceput că lupta nu era deloc încheiată: în fiecare zi trebuia să ne apărăm din nou de acea putere distructivă

care părea să vină din trecut să ne târască într-o gaură

neagră şi să ne înghită mai apoi.

Să înţeleg că ăsta a fost un pas important pentru mine.

Nu, nu mă voi mai lăsa distrusă. Nici de acei oameni, care credeau că mi-am pierdut „onoarea”.

— Nu-i lăsaţi să vă bage asta în cap, ne zise Afrah. Nu v-

—— 215 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

aţi pierdut onoarea. Ba din contră: aţi fost viteze şi aveţi tot dreptul să mergeţi cu capul sus prin viaţă.

Mi se umplu pieptul de mândrie ori de câte ori spunea aşa ceva. Uneori, când mergeam într-adevăr prin tabără şi când îi auzeam pe oameni şuşotind, uitam de încurajarea ei şi cedam din nou. Era o luptă permanentă. Va fi o luptă

permanentă. Dar o voi câştiga, aşa cum mi-am câştigat toate luptele de până acum.