şi am început, din punctul nostru de vedere, să îi uităm de asemenea.

Apoi însă, într-o bună zi de aprilie, sună telefonul unchiului Adil. La capătul aparatului era un bărbat, care vorbea pe un ton milităresc şi cu o voce foarte tare.

— Da, da, e corect, zise unchiul meu, în timp ce

—— 221 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

încercam să citesc ceva pe chipul lui.

— Este soţia fratelui meu. Da, la acest număr. Daţi-mi de ştire.

După ce închisese, Serhad şi cu mine îl priveam plini de aşteptări.

— Mama voastră a evadat, anunţă el.

Noi am început să chiuim.

— Se află în grija luptătorilor peshmerga.

— Când vine? am vrut să ştiu.

Dădu din umeri.

— Soldaţii o vor duce mai întâi în spital. Mă vor informa de îndată ce a ajuns acolo.

Aceasta a fost cea mai bună veste pe care am primit-o în viaţa mea: mama era liberă. Mă simţeam de parcă mi-ar fi luat cineva un văl de pe ochi. Am ieşit în faţa containerului, mi-am întors chipul spre soare şi am şoptit:

— Mulţumesc! Mulţumesc, Dumnezeul meu. Mulţumesc că mi-ai ascultat rugăciunile.

Restul zilei parcă am plutit. Am stat mereu în apropierea unchiului meu, pentru ca nu cumva să pierd telefonul care ne va informa despre sosirea mamei în Dohuk. De mai multe ori am verificat dacă acesta era încărcat şi dacă nu cumva era pe modul silenţios. Totul funcţiona perfect. Doar că telefonul mult aşteptat nu mai venea. Şi noaptea am stat în apropierea telefonului, pe care unchiul meu, fireşte, nu îl oprise. Nu am închis un ochi.

— Poate că suni tu? i-am propus eu dimineaţa.

Doar că el nu avea credit. În după-amiaza zilei următoare a sosit, în sfârşit, mult aşteptatul apel. Un soldat ne informă pe scurt că mama a ajuns la spital.

Am luat autobuzul spre oraş. Am făcut aproape o oră. În timp ce mă uitam pe fereastră şi vedeam trecând pe lângă

mine peisajul sărăcăcios şi plat al Kurdistanului, gândurile mi-o luară razna. Oare în ce stare o voi găsi pe mama? îmi voi vedea şi fraţii? Sau i-o fi răpit SI-ul? Mă uitam la Serhad, care şedea lângă mine şi care avea, ca de obicei,

—— 222 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

un chip încruntat. Nu a scos niciun cuvânt tot drumul. Dar sunt sigură că era teribil de agitat.

În spitalul din Dohuk am fost controlaţi de soldaţii peshmerga. Acolo era o secţie specială în care erau trataţi cei care se întorceau din detenţia SI-ului. Ea consta, în principal, dintr-o încăpere cu aproximativ o duzină de paturi. Mi se făcu groază când i-am văzut pe oamenii de acolo: mulţi dintre ei sufereau de malnutriţie şi de urmările unor abuzuri cumplite. Unchiul meu se duse direct spre un pat în care se afla o femeie. Am avut nevoie de o clipă

pentru a pricepe cine era aceasta.

— Mamă! am strigat eu speriată.

Biata mea mamă era doar piele şi os. Îmbătrânise îngrozitor de mult şi slăbise. Părul ei negru era străbătut de şuviţe cărunte, iar chipul îi era brăzdat de riduri adânci.

Şi când te gândeşti că abia împlinise patruzeci de ani! în mână avea o perfuzie.

— Farida, copila mea, zise ea slab. Serhad. Cât de mult mă bucur să vă văd!

Am îngenuncheat în faţa patului ei, i-am luat mâna osoasă într-a mea şi am sărutat-o.

— Cât de mult ţi-am dus dorul, mamă! Ce ai?

— Absolut nimic, susţinu ea. Doar că în ultima vreme nu am avut nimic de mâncare.

Zâmbi epuizată.

— O să fie bine. Cel mai important e că vă merge vouă

bine, dragii mei copii.

Plângea. Atunci veniră din celălalt capăt al încăperii doi puşti spre mine: erau fraţii mei, Keniwar, de doisprezece ani şi Shivan, care împlinise între timp paisprezece.

Crescuseră ceva de când îi văzusem ultima dată în vară.

— Tu eşti Farida? întrebă Shivan, a cărui voce se îngroşase.

Mă lăsă, timid, să-l îmbrăţişez. Dar era de parcă ne-am fi înstrăinat în aceste luni în care nu ne-am văzut. Şi Keniwar mă îmbrăţişă, ezitant. Faţă de fratele meu Serhad

—— 223 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

avură, din fericire, mai puţine probleme la atingere.

— Ce s-a întâmplat cu tata şi Delan? îl întrebară ei. Doar ai plecat atunci împreună cu ei.

Serhad dădu trist din cap.

— N-am fost cu ei, zise el. Pe tata l-am văzut ultima oară

în curtea şcolii. Apoi m-au suit într-un alt camion.

— Unde v-au dus? insistă Shivan.

Serhad înghiţi în sec.

— Ne-au dus afară, pe un câmp, povesti el. La început am crezut că ne vor elibera. Însă după un kilometru, maşina se opri. A trebuit să coborâm şi să ne aliniem în apropierea unei gropi cu apă…