— Da, am zis eu. Pur şi simplu am uitat de ea. Vedeţi cum frica ne orbeşte?
Dădură afirmativ din cap.
— Dar dacă renunţăm la teamă, vom putea reuşi, le-am încurajat eu.
—— 185 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
De atunci, am fost însărcinata oficială a grupului cu problemele legate de evadare şi toate fetele m-au numit Barack Obama.
A doua zi, pe 13 decembrie 2014, întâmplarea ne-a venit în ajutor: soldaţii din tabără au fost implicaţi în luptele violente ale celorlalţi jihadişti. Asupra lor se exercita o presiune atât de mare, încât şefii lor luară în considerare chiar să mute întreaga tabără. Pentru a ne pregăti mutarea, care putea fi decisă oricând, bărbaţii ne aduseseră în container un set întreg de voaluri negre, care să ne acopere tot trupul şi care nu lăsau să se vadă decât zona ochilor.
— Ăsta-i un cadou divin, i-am şoptit lui Evin. Hainele astea ne vor face invizibile.
Bărbaţii fură chemaţi pe front, chiar şi Azzad. Pe fereastră am observat cum tabăra se golea încetul cu încetul. Doar câteva gărzi mai rămăseseră în urmă.
— La revedere, pe niciodată, am şoptit eu bucurându-mă.
Totul se potrivea: uşa din spate care nu era închisă, voalurile negre, de care aveam nevoie pentru a ne camufla, tabăra goală, numărul de telefon al traficantului de persoane, pe care îl puteam anunţa de îndată ce vom fi reuşit. Aceasta era singura noastră şansă.
De îndată ce se lăsă liniştea în tabără, le-am convocat pe prietenele mele, pentru a discuta despre situaţie.
— Acum ori niciodată va trebui să riscăm evadarea, le-am spus. Ocazia este unică. O astfel de şansă nu vom mai avea niciodată!
— Eşti nebună, mă contrazise Sumeya. Nu uita de paznicii pe care i-au lăsat în urmă.
Unul dintre ei era „stăpânul” ei, iar celălalt al lui Reva.
Cu siguranţă că vor dori să le aibă pe seară. Oamenii SI-ului, care aveau în posesia lor femei, foloseau ocazia, ori de câte ori aveau o clipă de linişte. De aceea, mi se părea că
—— 186 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
ştiam unde voia să ajungă.
— Aşteptăm fireşte până când vă întoarceţi, am zis. Nu o să vă lăsăm singure aici.
Dar o înţelesesem greşit.
— Nu voi veni cu voi, zise Sumeya şi se uită ruşinată în pământ. Te rog, înţelege-mă: e pur şi simplu prea periculos.
Am privit-o fără a-mi veni a crede.
— Sper că nu vorbeşti serios?
— Dacă îi fac ceva mamei mele, atunci nu mi-o voi putea ierta niciodată.
— Sumeya are dreptate. Nici eu nu vin, mă anunţă Reva.
Am dat încet din cap. Deşi îmi era greu să le înţeleg decizia, cele două fete aveau argumente serioase: trebuia să
accept decizia lor.
— Mai e cineva, pentru care chestiunea ar putea fi periculoasă? le-am întrebat eu pe toate.
Fetele tăcură.
— Deci toate celelalte participă? Sigur?
— Da, murmurară ele şi dădură afirmativ din cap.
— Bine, am zis eu. Atunci ne vom încerca norocul în această noapte.
Am aşteptat seara cu nerăbdare. Într-adevăr, Reva şi Sumeya au fost chemate de către „stăpânii” lor la puţin timp după lăsarea serii. Cum am presupus, voiau să
folosească orele de linişte din tabără, pentru a se desfăta cu ele. Pentru noi, nu putea să fie decât un avantaj dacă
aceste două gărzi erau distrase. Cu toate acestea, aveam conştiinţa încărcată, atunci când cele două prietene ale mele îşi legară baticurile pentru a se duce la ei.
— Sunteţi absolut sigure că nu vreţi să vă aşteptăm? am mai întrebat încă o dată, înainte ca ele să iasă din container.
Fetele clătinară din cap.
Este o cutezanţă ceea ce aveţi voi de gând. V-aş sfătui să
o lăsaţi şi voi baltă: au pus gărzi de jur-împrejurul taberei.
