am reuşit.
La celălalt capăt se prezentă un bărbat, pe numele său Mustafa Hamu. M-am prezentat şi am făcut referire la unchiul Khalil, cu care el vorbise deja în aparenţă.
Bărbatul nu păru să fie mirat. Nu a fost nici prietenos, nici neprietenos, ci doar la obiect:
— Când aţi evadat?
— Noaptea asta.
— Unde anume vă aflaţi?
— Nu ştiu exact. Într-o casă la roşu, care se află pe drumul ce duce la Hasaka, i-am explicat.
— Nu cunoşti numele aşezării?
— Nu este o aşezare, ci doar câteva case răsfirate.
— E prea imprecis, zise el. Am nevoie de o adresă
concretă pentru a vă găsi. Trebuie să întrebaţi într-una dintre case unde sunteţi sau să mergeţi mai departe până
la Hasaka.
Curajul mă părăsi.
— Dar suntem complet epuizate, am zis. Nu avem haine uscate şi nimic de băut.
— Din păcate, altminteri nu vă pot ajuta. Trebuie să
înţelegeţi. Nu pot intra într-o asemenea aventură. Veniţi cu o idee şi mai sunaţi încă o dată!
— Vă rog, este imposibil! Abia dacă mai avem credit pe telefon!
Nu am înţeles de ce omul era aşa de puţin cooperam, Prietenele mele şi cu mine ne riscaserăm viaţa pentru a
—— 193 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
evada din tabără. Aşa că nu ne putea lăsa pur şi simplu baltă. Dar îşi menţinea punctul de vedere.
— Sunteţi în mijlocul teritoriului controlat de ŞI, îmi aminti el.
Apoi convorbirea se întrerupse.
Terminasem creditul, iar bateria telefonului murise.
Am schimbat priviri speriate cu Evin. Pe acest om nu-l interesa deloc starea noastră disperată, am înţeles noi.
După această convorbire telefonică, am fost amândouă
destul de deziluzionate.
— Nimic nu ajută. De îndată ce se lasă întunericul, plecăm mai departe, am zis.
Evin clătină din cap. Făcu un semn spre micuţa Besma, care tremura din tot trupul.
— Mi-e frig, se plânse ea.
Însă, când i-am atins capul cu mâna, l-am simţit fierbinte, încins.
— Are febră, am constatat.
— Da, are nevoie urgent de ceva de băut. Aşa deshidratată şi bolnavă cum e acum, nu va mai putea merge la noapte mai departe.
— Ce să ne facem cu ea?
Nu o puteam lăsa acolo pe Besma. Nu se punea problema să o trădăm pe prietena noastră: fie reuşeam împreună, fie pur şi simplu nu reuşeam.
— Trebuie să încercăm să găsim pe undeva ajutor, zise Evin.
— Dar unde?
— Poate într-una dintre casele de aici de-afară.
Nu mă simţeam prea confortabil la acest gând.
— Cine ştie ce fel de oameni locuiesc acolo înăuntru, am obiectat eu.
