Volker își încleștă dinții de furie.
— Pe de altă parte, spuse Kolb, s-ar putea să fie furios pentru că nimeni nu pune crimele pe seama lui. Poate că e precum predecesorul său din Londra, Jack Spintecătorul. Mi-e teamă că diavolul nostru este un ucigaș
înveterat. Mai mult, dorește să i se acorde atenție pentru faptele lui rele și nu se va opri până nu va fi așa.
Berg spuse:
— Deci până nu-l prindem, vor mai fi și alte crime.
VP - 177
Tăcură toți timp de câteva minute, lăsând supoziția lui Berg fără răspuns.
Dar, desigur, fiecare cunoștea răspunsul. Era evident.
DOUĂZECI ȘI OPT
Deoarece refuzase să fie dus cu mașina, Berg se întoarse acasă
șchiopătând prin ceața densă de pe străzi, simțind burnița în nări și pe gene.
Negura deasă îl făcea să se simtă invizibil, dar puternic, ca și cum s-ar fi mișcat prin eter. În timp ce se înfășură în haina groasă de lână, Berg se gândi la cele trei femei tinere omorâte al căror punct comun era îmbrăcămintea frumoasă. A doua zi o va interoga pe Frau Julia Schoennacht, femeia care o identificase pe Regina Gottlieb, cu toate că nutrea puține speranțe de a obține informații relevante. Bogații nu-i priveau pe servitorii lor decât ca pe niște obiecte de utilitate practică, în genul electricității sau mașinilor… sau poliției. Mâna de lucru de închiriat exista pentru a fi folosită la nevoie și apoi dată deoparte. Chiar dacă Frau Schoennacht vorbea, era puțin probabil să
știe mare lucru despre Regina, afară de faptul că era o bună croitoreasă.
În timp ce se lupta cu cele patru rânduri de trepte din bloc, Berg începu să
transpire. Apartamentul lor era slab iluminat, un singur bec licărind deasupra mesei din sufragerie. Restul locuinței era învăluită în întuneric.
Când intră, Joachim sări din pat.
— Tată!
Alergă spre Berg, trăgându-și pantalonii de pijama care-i cădeau peste coapsele de adolescent. Îl ajută pe tatăl lui să-și scoată haina.
— Să-ți fac un ceai?
— Da, un ceai ar fi bun.
Berg își șterse fața cu o batistă.
— Ceilalți dorm?
Joachim încuviință din cap, apoi se duse la sobă și așeză ceainicul pe foc, răscolind jarul aproape stins.
Ca din întâmplare, Berg verifică lădița cu cărbuni: era pe jumătate goală.
Era încă criză de cărbuni. Se gândi să renunțe la ceaiul fierbinte. Intuind îngrijorarea tatălui său, Joachim spuse:
— Apa e caldă, tată, nu durează mult.
— Bine.
Berg se duse la masă și se așeză, frecându-și ochii, apoi își plecă privirea.
Fiul său desenase cu resturi de cărbune, în tușe groase negre, pe ziare de aruncat. Execuția era impecabilă; subiectul era tulburător.
VP - 178
Un grup de huligani tineri îmbrăcați în uniforme naziste băteau un bătrân care era evident evreu – nas coroiat, ochi bulbucați, frunte proeminentă, rânjet satanic. Desenul era cu atât mai tulburător cu cât, deși evreul era o caricatură, tinerii erau redați în mod realist. La fel și sângele care curgea din gura evreului.
Joachim aduse două cești de ceai, dar numai o bucată de zahăr. Probabil că Britta raționaliza proviziile. Berg îi dădu băiatului zahărul.
— Nu, tată, e pentru tine.
— Insist, spuse Berg. Nu am chef de ceai dulce.
Băiatul îl studie pe tatăl lui, dar apoi luă bucata de zahăr, dizolvând-o în apa tulbure și amestecând cu o linguriță de argint.
— Ce te-a făcut să desenezi asta?
Berg ridică desenul de pe masă.
— Îți place? întrebă Joachim, neliniștit.
— Ar trebui?
Băiatul nu-i răspunse.
