— Herr Gottlieb, știu că v-ați pierdut soția și știu că vă e frică. Dar cred că

știți mai mult decât mărturisiți. Acum e momentul. Vă rog! Dacă știți ce s-a întâmplat cu soția dumneavoastră, trebuie să-mi spuneți. A fost ucisă de bandele astea de huligani? De aceea vă e teamă? Vă e teamă de răzbunare?

— Da, sigur, mi-e teamă de răzbunare, dar sincer, Herr Inspektor, nu știu ce s-a întâmplat. Ăsta-i adevărul.

— Dar aveți bănuieli, nu?

Gottlieb se uită în jur ca și cum ar fi existat cineva ascuns în debara.

— Sau poate că n-au fost huliganii. Poate că a fost pur și simplu o dispută

pentru leafă?

VP - 216

În ochii umezi ai lui Gottlieb se citi groaza. Berg știu că a atins o coardă

sensibilă.

— Știu că lui Herr Schoennacht nu-i plac evreii.

— E un om rău, șopti Gottlieb. Regina o vedea pe madame Schoennacht numai când soțul ei lipsea de acasă. Am rugat-o pe Regina să nu mai lucreze pentru femeia aceea. Soțul ei e un mare susținător al naziștilor. Îi urăște pe evrei cum îi urăște Austriacul. Dar Madame îi dădea bani buni. Până la urmă

am pus piciorul în prag și Regina a fost de acord. Mi-a spus că urma să fie ultima vizită deoarece…

— Continuați, insistă Berg. De ce era ultima vizită?

— Regina mi-a spus…

Respira cu greutate.

— O dată l-a văzut tocmai când pleca din apartamentul lui madame Schoennacht. Se uita la ea într-un fel ciudat… cu ură, da, dar cu ura se descurca. Avem de-a face cu ura zilnic. Nu, o privea cu totul altfel.

Gottlieb se înroși de mânie.

— Se uita la ea în felul în care un bărbat n-ar trebui să se uite la o femeie măritată… Nevasta mea era foarte frumoasă, Inspektor.

— Înțeleg ce vreți să spuneți, îi spuse Berg.

— Ea nu mai voia să se întoarcă acolo, dar madame îi datora bani. I-am spus să lase baltă banii, dar Regina nici nu voia să audă. Atunci i-am spus că

voi merge eu să recuperez banii, dar a insistat să meargă ea. Îi era teamă că

dacă Herr Schoennacht m-ar fi văzut pe mine încercând să recuperez banii…

mi-ar fi făcut rău.

Ochii i se umeziră din nou. Își întoarse privirea încețoșată de lacrimi.

— Și acum e moartă!

Bărbatul începu să suspine înăbușit, umerii ridicându-i-se de fiecare dată

când ofta. Berg nu avea cum să-l consoleze pentru îngrozitoarea pierdere.

Vorbi uitându-se în tavan.

— Soția dumneavoastră a fost o femeie frumoasă și o croitoreasă

pricepută. Rochia pe care o făcuse pentru madame Schoennacht era uluitoare, Herr Gottlieb. Aș spune că nevasta dumneavoastră arăta uluitor în ea. O rochie de bal albastră atât de frumoasă.

Gottlieb se uită uimit la Berg.

— Ce vreți să spuneți?

— Se pare că ucigașul a înhățat-o pe soția dumneavoastră pe drumul spre casa familiei Schoennacht. Deoarece când a fost găsită, Herr Gottlieb, soția dumneavoastră purta rochia albastră a doamnei Schoennacht.

Gottlieb clătină din cap cu vehemență.

— De ce ar fi purtat soția mea… o femeie simplă… o rochie de bal?

VP - 217

— Mi s-a spus că urma să i-o dea doamnei Schoennacht.

— Imposibil. Regina făcuse acea rochie pentru doamna Schoennacht cu cel puțin o lună înainte. Nu o mai avea. Exact banii pentru rochia aceea încerca să-i recupereze.

Dintr-odată, absurdul situației îl izbi pe Berg. De ce purta femeia o rochie de seară? Fu rândul lui să rămână mut. Încercă să vorbească, dar avea un nod în gât. În cele din urmă își recăpătă glasul.

— Doamna Schoennacht pretinde că Frau Gottlieb venise îmbrăcată în rochie ca să i-o arate.

Gottlieb păru foarte surprins.

— Asta chiar nu e adevărat. După cum v-am spus, i-o dusese cu o lună în urmă. Și în niciun caz n-ar fi îmbrăcat-o nicăieri. Dacă ar fi murdărit-o sau ar fi rupt-o? Nu, Inspektor, pur și simplu Regina s-a dus acolo să-și ia banii pe rochie.

Ochii lui Gottlieb se întunecară, devenind cenușii; fruntea i se încreți de mânie.

— Ticălosul ucigaș! Amândoi! A fost mai ușor s-o ucidă – și să-i îmbrace trupul în rochia blestemată – decât s-o plătească!

Părea o explicație plauzibilă. Berg spuse:

— Vă puteți gândi la vreun motiv pentru care soția dumneavoastră să fie îmbrăcată în rochia albastră de bal a doamnei Schoennacht?

— Nu.

Clătină din cap apoi își concentră atenția asupra lui Berg.

— De ce mă-ntrebați pe mine? De ce nu-i întrebați pe ei?