— Dar părea bogată, spuse Volker. Probabil a crezut că avea bijuterii scumpe.
— Nu avea nicio bijuterie, spuse Kolb. Era o femeie de la țară.
— Dar el n-a avut cum să-și dea seama dintr-o singură privire, replică
Berg.
— Domnilor, acesta e un om care a ucis de trei ori. Nu se va opri aici deoarece se simte constrâns să ucidă. Ironia este că această constrângere nu va fi niciodată satisfăcută deoarece nu poate s-o ucidă pe femeia pe care dorește de fapt s-o ucidă.
Kolb își duse gândurile mai departe.
— Observați faptul că ia obiecte de la locul crimei. În timp ce ține în mână
obiectul pe care l-a furat, monstrul încearcă să retrăiască satisfacția ultimei cuceriri. Dar după o perioadă, obiectul nu-i mai evocă plăcerea pe care o simte când ucide. Așa că ucide din nou. Nu se va opri la trei, Kommissar, pot să vă asigur de asta.
— La două, spuse Volker. Anna Gross a fost ucisă de soțul ei.
— Herr Kommissar, cu tot respectul, spuse Berg, ar fi bine ca în intimitatea acestei încăperi să lăsăm deoparte prostia asta. Anna Gross a fost strangulată, domnule. Și în toate cei trei cazuri, un pantof sau un singur ciorap au dispărut. Deci, dacă Anton Gross nu s-a întors din mormânt să-i fure Reginei Gottlieb pantoful, trebuie să presupunem că toate cele trei cazuri au legătură unul cu altul.
— Două femei, trei femei…
Kolb își învârtea bastonul în palme.
— Ar mai putea fi alte zece despre care nu am aflat. Cauza tuturor acestor morți este faptul că bărbatul acesta își urăște mama.
— Toți bărbații își urăsc mama, Herr Profesor, spuse Volker. Ne așteptăm ca ea să fie fecioara perfectă, dar s-a culcat cu tata, ceea ce o transformă în ultima târfă. Dar bărbații civilizați nu umblă aiurea ucigându-și mamele, nici măcar soldații cu mâinile mânjite de sânge – așa cum suntem majoritatea.
— Oamenii au modalități diferite de a percepe experiența războiului, spuse Kolb, mai ales dacă au predilecție pentru un anumit mod de VP - 174
exprimare, dacă doriți. Artiști precum Otto Dix redau în pictură experiențele lor din timpul războiului, scriitorii scriu despre ele, compozitorii creează
simfonii discordante… iar indivizii bolnavi, cu copilării nefericite, cei cu înclinații spre latura întunecată a vieții, ei redau aceste experiențe făcând ceea ce simt că trebuie să facă… adică omorând.
Volker spuse:
— Nu-mi vine să cred că faceți comparație între omor și o compoziție sau o pictură.
Berg își aminti de Anna Gross și de Marlena Druer, cât de ciudat era că
părul le era pieptănat ca pentru a le încadra chipul. Crima ca artă? Nu spuse nimic.
— Nu le compar, Kommissar, doar remarc că cei cu anumite înclinații redau ororile unei vieți amare sau ale războiului în mod specific. Dacă au avut impulsuri criminale din cauza mamei, probabil războiul le-a scos la iveală.
Berg interveni:
— Gândiți-vă numai cât sunt de asemănătoare lucrările despre război ale lui Otto Dix cu cele din seria despre viol și omor sexual intitulată Lustmord.
— Dacă mi-aș urî mama așa de mult, aș ucide-o pur și simplu. Freud și teoriile lui sunt simple aiureli. La ce să te aștepți de la un evreu austriac?
— Nu numai evreul vorbește despre subconștient, Herr Kommissar, remarcă Kolb. Carl Jung nu este evreu. De fapt, nici nu-i iubește pe evrei.
Însă teoriile lui dezbat motivațiile subconștiente ale destrudo.
Berg întrebă:
— Ce anume este acest destrudo la care vă referiți?
Kolb zâmbi.
— Freud a afirmat că fiecare individ are o forță vitală, conștientă sau nu, care îl motivează să acționeze într-o manieră predeterminată. El a numit această forță vitală libido. Dar apoi, după dezastrul provocat de Marele Război, Freud s-a trezit în fața unui paradox: cum să integreze în teoriile sale moartea și groaznicele distrugeri pe care le-a trăit. El a ajuns la concluzia că în opoziție cu forța vitală sau libidoul, fiecare găzduiește o forță
nefastă numită destrudo. Iar în unii indivizi, nu e nevoie de un război ca să
dezlănțuie această forță. Uitați-vă la naziști. Tot ce e legat de viața civilizată
pare să declanșeze destrudo în oamenii lui Hitler.
— Cum ne poate ajuta teoria asta să rezolvăm crimele? întrebă Berg.
— Bună întrebare, Herr Inspektor. Să analizăm ceea ce știm. Monstrul acesta a ucis, dar nu la întâmplare. Două din cele trei femei erau bogate.
Ultima, Frau Gottlieb, părea bogată datorită rochiei elegante. Deoarece VP - 175
diavolul își urăște mama și ucide femei bogate în locul mamei, putem deduce că mama e bogată.
— Deci credeți că e un om cu stare? întrebă Volker.
— Probabil. Sau poate dimpotrivă.
