— Nu prea multe, Axel, doar că a studiat în America.
Berg se holbă la el.
— La Harvard?
— La Harvard.
Storf își stinse țigara cu piciorul, zâmbind ușor.
— Cunoscându-l pe palavragiul de pianist, sunt sigur că a avut mulți prieteni.
TREIZECI ȘI DOI
Familia Gottlieb locuia la etajul trei. Casa scărilor mirosea puternic a sudoare, urină și putregai. Fiind aproape de nesuportat într-o zi rece ca cea de acum, numai Dumnezeu știe cum duhnea vara. Pardoseala din scânduri era roasă și se înnegrise cu trecerea timpului. Existau locuri unde scândurile erau crăpate sau lipseau pur și simplu și trebuia să fii atent la fiecare pas.
Când Berg ajunse la etajul potrivit, intră într-un hol trist luminat de un singur bec gălbui. La capătul coridorului, o fereastră stricată lăsa să intre ultimele raze de soare ale după-amiezii. Prin pereții subțiri se auzeau țipete de copii și frânturi de conversație, precum și un radio. Fiind aproape de ora cinei, felurite zgomote și mirosuri proveneau de la gătit – ceva care se prăjea, cuțitul care tăia pe fundul de lemn, zăngănitul unei linguri într-un VP - 212
vas metalic. După ce identifică apartamentul, Berg își lipi urechea de ușă și ascultă. Reuși să distingă o voce joasă de bărbat vorbind pe un ton tăios, sigur.
Ciocăni la ușă.
Imediat vocea se opri. Se auziră apoi câțiva pași repezi, și o ușă trântită.
— Wer ist da?
— Polizei.
Nu primi niciun răspuns. Berg ciocăni din nou.
— Alo, alo.
Mai ciocăni o dată.
— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, Herr Gottlieb. Nu durează mult.
Ușa se deschise încet. Omul care stătea în prag avea fața pământie. Groaza era întipărită pe fiecare trăsătură a sa. Era de statură mijlocie, foarte slab, cu ochelari și cu nas mai mult de roman decât de evreu. Părul de culoarea cafelei era tăiat scurt, iar o șuviță îi cădea pe frunte. Deasupra buzei de sus avea o urmă de mustață neagră. Purta pantaloni negri, cămașă albă și o vestă cenușie. Deși foarte vechi, pantofii fuseseră de curând lustruiți. Îi făcu lui Berg semn să intre, apoi puse lațul la ușă.
— Guten Abend.
Se ținea țeapăn, încercând să-și domolească tremuratul.
— Ce doriți?
— Numai câteva minute din timpul dumneavoastră, Herr Gottlieb.
Berg privi peste umărul bărbatului. Casa era vraiște. Dulapuri deschise, haine aruncate pe jos. Trei cutii și două valize mari zăceau pe masa șubrezită.
— Plecați undeva?
Deși s-ar fi zis că nu e posibil, fața bărbatului deveni și mai pământie.
— Pot să întreb ce planuri aveți, Herr Gottlieb?
Gottlieb respira sacadat, încercând să vorbească. Își încleștă mâinile, dar se vedea că încă mai tremură.
— Am trecut printr-o dramă teribilă… copiii mei… și cu mine, spuse cu ochii umezi. Le iau pe fetițe și mergem la rude în Ungaria.
— Se pare că aveți de gând să stați multă vreme.
Niciun răspuns.
— Trebuie să informați autoritățile dacă vă mutați în alt oraș.
Bărbatul își întoarse ochii, uitându-se la dezordinea din casă.
Își umezi buzele și începu să vorbească, dar imediat se opri.
— Nu mă mut.
— Nu e în favoarea dumitale, Herr Gottlieb, decizia asta de a merge pentru multă vreme la rude.
VP - 213
Omul nu spuse nimic.
— Mulți ar spune că un bărbat care pleacă imediat după moartea soției are ceva de ascuns.
Buza de jos a lui Gottlieb începu să tremure. Îl podidiră lacrimile.
— Nu am nimic de ascuns, Inspektor. Mi-am iubit soția. Sunt… Mi-aș da viața s-o pot aduce înapoi.
— Atunci vorbește cu mine. Ajută-ne să-l găsim pe cel care a ucis-o.
Gottlieb privea în pământ, clătinând din cap.
— Dar nu știu nimic.
— Poate știți mai multe decât credeți.
Gottlieb clătină din nou din cap.
— Rămân aici, Herr Inspektor. Rămân aici și fac tot ce-mi cereți să fac.
Vocea îi deveni mai ascuțită.
— Dar vă rog, vă implor, lăsați-mi copiii să plece. Nu le-a mai rămas nimic aici decât amintiri îngrozitoare, suspiciune, ură și pericol.
Începu să gâfâie.
