— Ar vrea să-l arestez pentru uciderea soției.

Storf sări în picioare.

— El a făcut-o?

— Nu cred, dar în ochii Kommissarului nu-i nicio diferență între vinovăția sau nevinovăția unui evreu. Tot ce vrea e o arestare.

Storf rămase tăcut un moment. Apoi spuse:

— Nu poate merge la nesfârșit… să punem crimele acestea pe seama evreilor.

Până și Storf înțelesese. Berg scoase fluturașul care anunța mitingul de-a doua zi.

— Uită-te la asta.

Storf se uită pe anunț.

— Încă un miting. Și ce?

— Volker îl consideră îngrijorător. Se teme de un alt puci al Austriacului.

— Acum nu suntem în ’23. Nu mai sunt cozi la pâine. Situația economică

nu strălucește, dar nu e nici depresiune, nu? Dacă Austriacul va fi ales cancelar, nu va fi cu forța, ci din voința poporului.

— Ferească Dumnezeu!

— Om trăi și om vedea de ce ne va feri Dumnezeu.

Storf sorbi prelung din berea rece.

— Du-te acasă. Vorbesc eu cu evreul.

— N-am încredere în tine. Și nici evreul nu va avea.

Storf râse.

— Și crezi că o să aibă mai multă încredere în tine decât în mine? Axel, ești naiv. Tu, eu, toți germanii… pentru evrei noi reprezentăm dușmanul. Iar pentru noi, germanii, evreii reprezintă dușmanul.

— Bitte!

Berg era dezgustat. Se uită în fundul halbei ca și cum ar fi putut găsi în ea vreo soluție magică pentru necazurile Germaniei. Într-un anumit fel, chiar găsi. Ce nu se poate vindeca cu o halbă de bere?

— În clipa asta nu sunt pregătit pentru învățătura unui ticălos de Austriac.

— Spun ceea ce crede toată lumea de pe aici.

Storf se aplecă peste masă și spuse cu voce joasă.

— Nu se poate ajunge la vreo înțelegere cu oamenii ăia. Nu sunt ca mine și ca tine. Sunt o rasă diferită.

Berg se uită în ochii lui Storf. Nu găsi în ei pasiunea arzătoare a urii, nimic din ura de rasă a lui Hitler. Ceea ce zăcea acolo nu era altceva decât o blândă

VP - 207

enervare ca cea pe care o simți când animalul de casă își face nevoile pe covor. Storf era iritat pentru că făcea parte din poliție și era deci responsabil de curățirea mizeriei din oraș. Și mulți puneau mizeria pe seama evreilor.

Berg își termină berea.

— A fost o idee bună, Ulrich. Mi-a dat putere. Mă simt mai bine acum –

îndeajuns de bine ca să-l chestionez pe Gottlieb.

— Nu poți merge fără ajutor.

— O s-o iau mai încet.

— Stai jos o clipă. Am niște informații pentru tine.

— Despre ce?

— Diplomați.

Berg scoase cuțitașul din gheată și începu să-și curețe unghiile.

— Dă-i drumul.

Storf zâmbi.

— Mi-ai dat o misiune aproape imposibilă. În München se află foarte mulți foști ambasadori, atașați, emisari și alții ca ei și e greu să-i cercetăm pe toți. Dar am redus cercetările la oameni care vorbesc fluent engleza și rusa, pe lângă germană. Am început cu cei care vorbesc rusa, pentru că există

doar o singură Rusie, dar există mai multe țări în care se vorbește engleza și germana. Am avut noroc. Am găsit un fost diplomat – de fapt un funcționar mărunt – care a locuit în München în timp ce servea ca atașat al Rusiei de pe vremea Romanovilor. A fost căsătorit cu o americancă. Mi s-a părut că sună

promițător.

— Foarte.

De data aceasta privirea lui Storf era plină de entuziasm.

— Omul nu mai trăiește, dar a avut un fiu.

Făcu o pauză scurtă pentru a crea suspans.

— Numele atașatului era Dirk Schick…

— Sfinte Dumnezeule! strigă Berg în gura mare. Iar fiul e Robert?

— Rupert…