— O să fiu foarte atent, îl asigură Berg. Aș vrea să-l interoghez pe soțul Reginei Gottlieb. Dacă se poate, înainte să se întunece.

Volker îi făcu semn să plece.

— Du-te.

Berg se ridică de pe scaun, păstrând gândul cu privire la lanțul cățelușului pentru sine. Ar fi constituit proba de care Volker avea nevoie pentru arestare. Gloata ar fi avut grijă de condamnare, așa cum se întâmplase cu Anton Gross. Un evreu și un homosexual: apă la moară pentru Hitler. Ultimul lucru pe care îl dorea Berg era încă un linșaj.

TREIZECI ȘI UNU

— Salut, Axel! strigă Storf.

Nu primi niciun răspuns. Ori Berg nu-l auzise, ori îl ignora intenționat.

Storf se repezi după el și-l prinse exact când ieșea din secția de pe Ett Strasse.

— Grüss Gott, Berg, arde undeva?

Berg continuă să meargă repede, dar șchiopătând din cauza piciorului suferind.

— Nu arde nicăieri, dar aș vrea să ajung în Gärtnerplatz și înapoi înainte să se întunece.

Se uită la cer.

— Și cât îmi permite vremea. Trebuie să-l chestionez – Volker vrea să-l chestionez pe Gottlieb.

Fără niciun semn de avertisment, lui Berg i se înmuiară genunchii în momentul în care durerea îl străbătu de-a lungul coapsei. Storf îl apucă de braț, ținându-l să nu cadă.

— Te simți bine, omule?

— Da, da…

Glasul îi suna tremurat chiar și în propriile urechi.

— Așază-te!

— Sunt bine!

VP - 205

Berg încercă să se scuture din strânsoarea lui Storf, dar nu avu destulă

energie. Își solicitase corpul slăbit până ajunsese la limită. Fața îi era fierbinte ca uleiul încins.

— E-n regulă, sunt bine.

Storf îl ajută să se îndrepte.

— Axel, hai să bem o bere.

— Nu vreau nicio bere, îi răspunse Berg. Trebuie să vorbesc cu Gottlieb.

Apoi mă duc acasă.

Mai făcu un pas, dar începu să urle de durere.

— Herrjemine! Îi omor pe ticăloșii ăia pentru ce mi-au făcut.

Trecătorii uimiți se furișau repede pe lângă ei, cu capetele plecate, cu ochii la pământ, gândindu-se că Berg era nebun sau beat sau amândouă. În cele din urmă își reveni.

— Sunt bine, Ulrich, pe cuvânt.

— Atunci stai cu mine cât beau o bere, Herr Inspektor.

Berg avea dureri prea mari ca să se certe. Storf zări o terasă pe partea cealaltă a străzii. Grijuliu, îl conduse pe Berg la o masă liberă și-l așeză pe scaun.

— Nu te mișca. Mă întorc îndată.

Îndată ce Storf dispăru înăuntru, Berg încercă să se ridice în picioare, dar durerea îl obligă să se lase din nou pe scaun. Înjură cu năduf, atrăgând privirile ospătarilor îmbrăcați în costum tradițional. Storf se întoarse cu două halbe. Berg sorbi din berea rece ca gheața și se simți îndată mai bine.

Domolit, bolborosi „mulțumesc”.

— N-ar trebui să mergi atât pe jos.

— Nu pot merge pe bicicletă. Cum vrei să mă deplasez?

— Există autobuze, tramvaie, taxiuri. Și poți oricând împrumuta un Kraftrad. Problema, Axel, e că muncești prea mult.

— Mi-am luat doar două săptămâni de vacanță și uite ce s-a întâmplat în absența mea.

— N-ai fi putut împiedica crima nici dacă te-ai fi aflat aici.

— De unde știi? Poate că l-aș fi prins pe ticălos și Regina Gottlieb ar fi acum în viață.

— Sau poate că nu.

— Ei bine, nu vom ști niciodată.

Berg mai sorbi o dată, apoi dădu toată halba pe gât.

— Eu am să supraviețuiesc, dar câtă vreme ticălosul ăla e liber, s-ar putea ca alte femei să fie mai puțin norocoase. Trebuie să ajung la Gottlieb înainte de lăsarea întunericului.

— Las-o pentru altă zi că n-o fi foc, Axel.

VP - 206

— Aici greșești. E un ordin direct de la Volker.

— De ce? Ce-i pasă de un jidan bătrân?