— Du-te și spune-i unchiului tău că vin în treizeci de minute. După ultima bătaie nu mai pot să merg pe bicicletă, trebuie să merg pe jos și asta ia timp.
Își retrase pușca din fereastră.
— Dă-i drumul, prostuțule, pleacă!
Băiatul stătu o clipă, apoi o luă la sănătoasa.
Britta interveni:
— De ce nu iei tramvaiul?
Berg se așeză la masă și-și puse un șervețel pe genunchi.
— Vreau să mănânc întâi. Să-mi pregătesc stomacul pentru știrile rele care vor urma.
În timpul cinei au fost tăcuți și stingheri. După ce mâncară, Joachim îl ajută pe tatăl lui să coboare cele patru rânduri de scări. Făcându-i semn cu mâna, Berg porni șchiopătând spre tramvai.
Călcat în picioare de un cal.
Volker se ocupase de problemă.
Era unul din punctele lui forte.
DOUĂZECI ȘI ȘASE
Deoarece era duminică, la secția de poliție era liniște, iar în biroul Mordkommission la fel. Foarte puțini inspectori lucrau la sfârșit de săptămână. Puținele delicte care erau comise erau mai degrabă bătăi între oameni beți la berării decât încălcări premeditate ale legii, deci lucruri neînsemnate care puteau fi rezolvate de polițiștii în uniformă. Volker trebuia să fie foarte tulburat ca să-l deranjeze pe Berg în timpul tradiționalului prânz duminical.
Kommissarul îl chemase nu numai pe el, ci și pe alți doi inspectori de la Mordkommission. Rudolf Kalmer stătea rezemat de perete și-și bătu călcâiele la intrarea lui Berg. În vârstă de șaizeci de ani și slab ca un vreasc, Kalmer fusese soldat în armata Kaiserului, așa că era disciplinat și avea simțul datoriei. Mai era însă și ranchiunos pentru că nu fusese inclus în trioul cu care lucra Berg. Heinrich Messersmit se apropia și el de șaizeci de VP - 163
ani. Un om cărunt, cu umerii lăsați și șapte copii, număra orele până la nunta fiicei celei mici. Avea o căbănuță pe malul unui lac la granița cu Austria și stătea mai mult acolo decât în oraș.
Kommissarul era ca de obicei îngrijit, dar nu părea deloc calm, dovadă
fălcile încleștate. Arătă înspre scaunul din fața lui. Berg se așeză, privind în jurul lui la biroul bine mobilat. Ceea ce sărea în ochi era masa de lucru a lui Volker. Pe ea se aflau o lampă electrică, un calendar, o călimară împodobită
și câteva stilouri, un coupe-papier, un port papier și un creion cu radieră. Nu se vedea însă nicio hârtie cu excepția unui singur dosar, pe care Kommissarul îl împinse peste suprafața din piele către Berg.
— Citește.
Era un Kriminalakte, un dosar criminalistic, datat cu opt zile în urmă, pe când Berg era în vacanță. Cazul dispariției unei femei fusese repartizat inspectorilor Kalmer și Messersmit. Femeia era o imigrantă evreică de treizeci și șase de ani pe nume Regina Gottlieb. Îngrozitor, dar nu neobișnuit. Imigranții se băteau adesea între ei cu pumnii, cu cuțitele, uneori chiar și cu arme de contrabandă. Șomajul era ridicat. Bărbații fără serviciu nu aveau nimic mai bun de făcut decât să-și bată femeile. Uneori le băteau până le omorau, îngropând adânc dovezile fărădelegii lor.
Berg se uită peste hârtii. Soțul femeii raportase dispariția cu o seară
înaintea datei înscrise pe dosar. Declarase poliției că femeia plecase să o caute pe patroana ei și că nu se mai întorsese. Pretindea că faptul era deosebit de îngrijorător.
— Ce trebuie să caut mai precis? Este soțul ei suspect în această
dispariție?
— L-am interogat, spuse Kalmer pe un ton defensiv. Nimic nu indică așa ceva.
— Mai există și alte evreice dispărute în afară de femeia aceasta? întrebă
Berg.
— De ce întrebi? îl chestionă Kalmer.
— E o întrebare logică, Rudolf. În ultima vreme evreii au fost victimizați.
— Nu mai există alte dispariții, răspunse Messersmit. Dar niște evrei au fost uciși.
— Nimic neobișnuit, adăugă Kalmer. Doi proprietari de magazine. Unul a fost ridicat de la magazin și bătut până și-a dat duhul, celălalt a fost găsit în stradă, de asemenea bătut. De asemenea un jidov habotnic a fost înjunghiat în gât. A supraviețuit, dar nu i-a putut identifica pe atacatori. Îl atacaseră pe la spate.
— Sunt suspectați băieții lui Hitler, spuse Messersmit.
— Suspectați, dar nu arestați, îi răspunse Berg.
VP - 164
— Până nu știm ce grupă sangvină avea fiecare individ, nu prea avem cum să găsim vinovatul adevărat, spuse Volker.
— Acestea sunt cazurile noastre, Axel, declară Kalmer. O să le ducem la bun sfârșit.
— Înaintăm încet, spuse Messersmit pe un ton neutru. Naziștii nu ne spun nimic, dar nici evreii. Dacă ei nu se ajută între ei, ce poate face poliția?
Berg nu răspunse, simțind cum i se strânge stomacul. Cu siguranță că
poliția putea face mai mult.
