săracă.
— Dar acum că știm că e croitoreasă, e evident. Își putea face singură
hainele.
— Erau haine din material scump? întrebă Berg.
Kalmer se încruntă.
— De unde să știm noi amănunte despre materialul hainelor de femeie?
— Desigur că știți să deosebiți lâna de mătase, replică Berg.
— N-ai fi luat-o drept evreică, spuse Kalmer înțepat. De fapt, nu arăta deloc a evreică. Păr negru… ochi albaștri… pielea foarte albă.
— Pielea oricărui mort e albă.
— Ești caraghios, Axel. Ar trebui să fii pe scenă alături de Karl Valentin. Ai înclinații similare.
— Hai să nu transformăm asta într-o problemă personală, Rudolf, îl certă
Volker.
Kalmer adăugă:
— Vreau doar să spun că nu arăta ca o țărancă evreică poloneză.
VP - 166
— Chiar și-așa, cu capul zdrobit, se vedea că a fost frumoasă, spuse Messersmit.
Berg își înălță capul. Vorbi cu glas moale, mai mult pentru sine decât pentru ceilalți.
— Celelalte două au murit prin strangulare. Se uită la colegi: Asta a murit dintr-o lovitură la cap. Asta-i ceea ce-mi spuneți?
Întrebarea lui rămase fără răspuns, pentru că sosi Profesorul Kolb. Purta halatul de laborator peste haină. Părul lui creț era în dezordine, iar ochelarii îi alunecaseră pe nas. Sprijinindu-se în baston, își scoase ceasul din buzunar și-i privi cruciș.
— Bună ziua, meine Herren. Sper că nu v-am făcut să așteptați.
Volker se uită la ceasul din perete. Era aproape de patru după-amiaza.
— Ați sosit exact la timp.
— Dar ați început fără mine.
— Axel a sosit mai repede decât mă gândisem eu, spuse Volker.
— S-a însănătoșit în mod miraculos.
— Un miracol care întrece Giulgiul din Torino, spuse Berg sec.
I se adresă apoi lui Kolb:
— Ați găsit ceva interesant în legătură cu moartea acestei femei, Profesore?
Kolb izbucni în râs.
— Altfel aș fi aici?
— Tocmai ajunsesem la aria dumneavoastră de expertiză, interveni Messersmit. La rănile de la cap ale ultimei victime, Herr Profesor.
Kolb începu să se agite prin încăpere, bocănind tare cu bastonul.
Deoarece nu era mult spațiu de parcurs, se învârtea mai mult în cerc. Își ridică degetul spre Berg.
— Frau Gottlieb a fost lovită în ceafă. Dar… și ea avea urme în jurul gâtului. Frau Gottlieb a fost bătută și strangulată.
— Drăguț, spuse Berg. Mai întâi strangulată sau mai întâi lovită?
— O întrebare interesantă, declară Kolb. Am încercat să gândesc precum criminalul. Dacă aș fi fost în locul lui, aș fi început cu strangularea, hm?
Ochii profesorului se înviorară.
— E mai personal… ochi în ochi.
— De ce să fi făcut din omor o treabă personală? întrebă Messersmit.
— Ucigașii aceștia „repetitivi”, cum îi numesc eu, fac adesea din crimă o treabă personală. Dar să lăsăm asta pe altă dată. Să ne întoarcem la locul crimei.
