— Am niște bani. Nu cât să vă îmbogățiți, dar îndeajuns ca să vă ajute în vremurile astea nesigure. Lăsați-mă să aranjez plecarea fetelor. Lăsați-le să

plece.

Nu reușea să-și controleze tremurai.

— Vă rog!

— Tăticule? întrebă o voce firavă. E totul în ordine, tăticule?

Berg se întoarse. În fața lui se aflau două fetițe cu chip de îngerași, amândouă cu ochi albaștri, una cu bucle blonde, cealaltă cu codițe negre.

Aveau pielea albă și netedă și bujori în obraji. Zâmbiră timid spre Berg, arătându-și dinții albi și gropițele. Gottlieb se repezi la ele.

— Totul e-n ordine, totul e-n ordine. Domnul e un polițist de treabă care încearcă să ne ajute.

Cum începuse să transpire, Gottlieb își scoase batista din buzunarul pantalonilor și-și șterse fața.

— Vin la voi îndată.

Le împinse pe fetițe în altă cameră.

— Rămâneți aici și așteptați până termină tăticul.

Fără să vorbească, Gottlieb se duse la un cufăr și-l dădu la o parte. Se așeză în genunchi și împinse la o parte o șipcă de lemn, scoțând afară o casetă încuiată, asemănătoare celei găsite în camera Marlenei Druer. Scoase o cheie, deschise caseta și-i arătă lui Berg ce conținea.

— Ăștia sunt toți banii pe care i-am economisit. Toți. Fie-vă milă de mine, pentru fetițe. Luați din ei, dar vă implor să lăsați îndeajuns pentru transportul fiicelor mele din locul ăsta până la un loc sigur în Ungaria.

VP - 214

În ochii lui se vedea o combinație de patetism și sălbăticie.

— Vă rog, lăsați-le să plece.

Berg se uită la el, apoi la casetă. Erau bani gheață și chiar foarte mulți. Mai mulți decât ar fi putut el economisi în douăzeci de ani dintr-un salariu de polițist. Cum oare făceau? Evreii ăștia săraci, cum de aveau atâția bani?

Gottlieb îi citi parcă gândurile.

— Am muncit toată viața. Nevasta mea a muncit toată viața. Șase zile pe săptămână, douăzeci de ore pe zi, ne odihneam numai de sabat. Toți banii ăștia sunt cinstiți, jur.

— Vă cred.

Berg se muta de pe un picior pe altul ca să-și aline durerea de la piciorul bolnav.

— Luați…, Gottlieb împinse cutia spre Berg. Insist.

— De ce doriți să plecați în altă parte, Herr Gottlieb?

Cu delicatețe, împinse caseta înapoi spre omul acela distrus.

— Dacă e vorba de climatul politic, cred că lucrurile se vor ameliora.

Gottlieb își coborî vocea și șopti.

— Am locuit în München toată viața. Am luptat în război, am luptat pentru pământul acesta. Dar acum… e un oraș diferit. Nu mai e sigur pentru cei din neamul meu. Austriacul și-a făcut cunoscute simțămintele.

— Münchenul nu e doar Hitler.

— Dar dumneavoastră nu vedeți ceea ce văd eu. Nu locuiți unde locuiesc eu, Inspektor. În fiecare zi văd bande de oameni ai săi. Băieți tineri, beți, vulgari. Terorizează oamenii bătrâni. Îi împing, râd când îi văd la pământ. Le iau bastoanele și-i împung. Ar face și mai mult rău dacă n-ar fi nimeni în preajmă. Și toate astea la vedere, Inspektor, la lumina zilei. Fără rușine. Nu, e mai rău decât nerușinare. Sunt mândri de ceea ce fac. Comit furturi, sparg geamuri cu pietrele, sperie copiii. Am putut să-i tolerez câtă vreme o aveam pe soția mea. Era o femeie puternică, își putea crește copiii în vremurile astea grele.

Lacrimile îl podidiră, prelingându-i-se pe obraji.

— Dar acum ea nu mai este. Nu pot lăsa ca fetele să crească în felul acesta… trăind cu frica-n sân.

Sudoarea îi curgea pe frunte.

— Dacă încă o femeie va mai fi ucisă, vor da vina pe evrei. Vor da vina în primul rând pe mine. Vor spune că am vrut să mă răzbun. Că am dorit represalii, că am dorit sânge. Da, am vrut toate acestea. Le-am vrut cu atâta ardoare că tremur când mă gândesc. Dar e împotriva naturii mele să fac cuiva rău. Și cu siguranță, n-aș putea ucide pe nimeni, niciodată. Dar oare va VP - 215

conta asta pentru ei? Huliganii vor da buzna în casa mea. Mă vor ucide. Și pe fiicele mele… Nu suport să mă gândesc la ce li se poate întâmpla.

Din nou îi oferi bani lui Berg.

— Vă ajut, dar și dumneavoastră trebuie să mă ajutați pe mine.

Berg se uită la caseta metalică, apoi la chipul palid al lui Gottlieb, la privirea sălbatică din ochii lui. Poate că altă dată l-ar fi considerat pe Gottlieb nebun, dar evenimentele din ultimele săptămâni îl puseseră pe gânduri. Dacă huliganii puteau să bată un ofițer de poliție și să scape nepedepsiți, cine știe ce i-ar face nefericitului evreu?

— Faceți pregătirile pentru plecarea copiilor, spuse Berg. Dar dumneavoastră, Herr Gottlieb, trebuie să rămâneți. Dacă încercați să plecați, veți fi arestat și acuzat de uciderea soției. Vă asigur că există oameni în guvern cărora nu le pasă de vinovăția sau nevinovăția dumitale, le pasă

numai de rezultate. Să nu mă faceți să ajung de râs dacă vă îndeplinesc dorința privitoare la fetițe.

Gottlieb își stăpâni lacrimile.

— Mulțumesc. Știu că urmați ordinele primite, dar văd că sunteți un om bun.

— Da, da.

— Nu, îmi dau seama.

Făcu o pauză, apoi apucă o mână de bancnote din casetă și i le oferi din nou lui Berg.

— Luați-i. Vă rog.

Berg nu luă în seamă mâna întinsă.

— Nu păreți surprins de faptul că ați putea fi acuzat de crimă.

— Știu ce s-a întâmplat cu celălalt evreu, Anton Gross. Nici el nu a avut motive să-și ucidă soția. Și era un om bogat. Dacă un bogat nu s-a putut salva, ce șanse aș avea eu?

Berg își puse mâna pe umărul evreului.