— Te tâmpește, Britta. Îți petreci zilele dirijând traficul și nopțile arestând bețivi. Acum cel puțin îmi folosesc creierul… așa cum e.

În ciuda mâniei, Britta zâmbi.

VP - 220

— Creierul tău funcționează perfect… prea bine de fapt. Necazul e că ești prea curios… că îți bagi nasul în problemele oamenilor. Provoci resentimente.

— Nimeni nu vrea să-mi facă rău. Sunt prea neînsemnat.

— Nu cred asta.

Britta oftă.

— Știu că nu vrei s-auzi asta, dar tata îmbătrânește, Axel. Ar avea nevoie de cineva isteț.

Alfons Neugebauer, socrul lui Berg, era patronul unei imprimerii importante de la nord de Berlin. Treizeci de ani de muncă grea îi aduseseră

bani frumoși, pe lângă că-i înnegriseră mâinile și-i umpluseră plămânii de otravă.

— Am mai vorbit despre asta, draga mea, clătină Berg din cap. Nu se poate.

— De ce ești așa de încăpățânat?

— Nu pot lucra cu tatăl tău.

— Nu poți sau nu vrei?

Gura ei era încleștată de ciudă, iar privirea cerea un răspuns.

Berg dădu înapoi.

— Britta, chiar dacă aș putea lucra cu Tata, nu pot lucra cu frații tăi.

Continuă doar pentru sine: …pentru că sunt leneși și ranchiunoși și hărnicia mea îi face să pară nevolnici în ochii tatălui lor. Dar Britta înțelese mesajul. Își îmblânzi tonul.

— Tata te adoră, Axel. Ești mai mult fiul lui decât sunt frații mei. Te-ar putea ajuta să faci ceva în München.

— Și să-mi petrec restul vieții imprimând afișe care anunță mitinguri? Aș

muri de plictiseală.

— Și preferi să muncești până îți dai duhul?

Neputând să-i dea niciun răspuns satisfăcător, Berg spuse:

— Îți jur… după ce se termină cu asta, îmi caut alt serviciu.

— Așa ai spus și data trecută.

— Am căutat de lucru, Britta. Economia merge prost. Slujbele sunt rare.

Ca să nu mai vorbim că am treizeci și șapte de ani și nu sunt pregătit pentru altceva. Ce-ai vrea să fac?

— Ți-am spus deja ce aș vrea eu. E evident că ceea ce vreau eu nu are importanță. E evident că te interesează mai mult senzaționalul decât propria sănătate și binele familiei.

— Nu-i cinstit.

— Se poate, dar e adevărat.

Britta îi puse un burete în mână.

VP - 221

— Spală tu vasele. Sunt obosită!

Din nou, Britta ieși din încăpere cu pas apăsat. Berg tresări, auzind ușa dormitorului trântindu-se. Așteptă fără să se miște un timp care i se păru o veșnicie, în care nu se auzea nimic decât bătăile pendulei… un ticăit continuu, tic, tic, tic. Bucătăria lor micuță era caldă și umedă din cauza aburilor și boabe de sudoare începură să i se prelingă pe față. Neavând nici ce spune, nici ce face, începu să spele vasele. În clipa următoare apăru Joachim. Fără o vorbă începu să-l ajute.

— Pune deoparte farfuria surorii tale, îi spuse Berg. Nu și-a terminat cina.

— E vreo problemă, tată?

— Tot mai faci desene cu evrei plini de sânge? Sunt convins că vor exista o mulțime după mitingul de mâine seară.

Joachim clipi la auzul tonului aspru al tatălui său. Berg răsuflă adânc. Apoi trase aer în piept și-l sărută pe băiat pe creștet.

— Sunt cam nervos în seara asta.

— De ce vă certați atâta, tu și mama?

Deoarece așa fac oamenii căsătoriți!

— Suntem amândoi obosiți, Joachim. Muncim din greu. Asta ne face nervoși.

— De ce trebuie să muncești așa de mult? Din pricina ucigașului de femei?

Berg nu știu cum să-i răspundă.

— Ai citit despre asta în ziare?

— Nu e nevoie să citești ziarele. Toată lumea vorbește despre asta. Mama e speriată.

Berg adună un braț de farfurii, încercând să vorbească pe un ton optimist.

— Poliția o să-l prindă, fiule.

Așeză farfuriile în chiuvetă.

— N-o să scape.