— Talentul tău e de netăgăduit. Dar de ce asta?
— Nu știu, tată. Cred că desenez ceea ce observ. Ceea ce-mi rămâne în minte.
— Ai văzut niște puști care băteau un bătrân?
Joachim nu răspunse.
— Ar trebui reclamați la poliție. Băieții ăia sunt niște huligani.
Joachim se uită la tatăl său. O expresie nouă în ochi: o undă de provocare.
— Dac-ar fi arestați, alții le-ar lua locul.
— Și asta justifică o astfel de cruzime?
— Nu o justific, tată. Nu am fost printre cei care au făcut-o. Eu doar înregistrez ceea ce văd.
Berg își sorbea ceaiul, căutând să-și domolească mânia.
— Și când s-a întâmplat asta?
— În fiecare zi se întâmplă scene ca asta, răspunse Joachim. Și se întâmplă peste tot. Ar trebui pur și simplu să plece.
— Cine? Evreii?
— Da, evreii. Ar fi mai simplu și pentru ei și pentru noi.
— Crezi că ăsta ar fi răspunsul la necazurile Germaniei?
Băiatul își privi tatăl drept în ochi. Din nou cu o undă de provocare, de data aceasta mai pronunțată.
— Dacă n-aș fi dorit într-un loc, n-aș sta. N-ar fi bine pentru mine.
— Și unde ar trebui să meargă? întrebă Berg.
— Înapoi de unde au venit, îi răspunse Joachim.
— Și unde e asta?
VP - 179
— Nu știu… Palestina, cred. Să fie o problemă pentru turci sau pentru britanici.
— Dar mulți s-au născut aici. Mulți au părinți și bunici care s-au născut aici.
— Dar asta nu înseamnă că sunt germani. Iar mulți dintre ei nu s-au născut aici. Fură slujbele oamenilor noștri, tată. Ocupă locurile din universități. Sunt stăpânii băncilor și-i înșală pe oameni. Deschid magazine și pun prețuri exorbitante la alimente de bază.
— Înțeleg… încuviință Berg. Asta e valabil și pentru profesorul tău de științele naturii, Profesor Gleb, și pentru profesoara de arte, Frau Sonnenschein? Și ei ar trebui să plece?
Joachim își frecă fruntea, tulburat de întrebare. Își iubea dascălii, așa că
nu răspunse. În schimb adăugă:
— Știu că nu ești de acord cu Herr Hitler. Crezi că e un monstru și poate că așa și este. Totuși, dacă noi nu ne ridicăm în apărarea noastră, cine să o facă?
— Dar cine încearcă să facă rău, Joachim?
Băiatul tăcu.
— Oricât de dureros ar fi să admitem asta, vina nu este doar a evreilor, spuse Berg. Și nici a străinilor, a țiganilor, a comuniștilor și nici măcar a guvernanților incapabili din Berlin. Odată și-odată, noi – și prin noi vreau să
spun poporul german – trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru propria mizerie. Am fost mânați în război de ambiții, Joachim. Suntem războinici neînfricați, am vrut mereu să cucerim. Asta nu-i rău… să mergem la război pentru gloria Patriei. Dar trebuie să acceptăm uneori că ambițiile ne depășesc posibilitățile. Eu am fost acolo, fiule. Am purtat uniformă și am mărșăluit umăr la umăr cu concetățenii mei pe pământ străin, unde peste un milion dintre oamenii noștri sunt înmormântați în gropi comune pentru că
inamicul a refuzat să ne lase să aducem trupurile lor acasă pentru a fi înmormântate cum se cuvine. Ne-am dus la război și am pierdut. Și asta, dragul meu fiu, nu e din vina evreilor.
Joachim privi în altă parte.
— E o tragedie națională că am fost umiliți, da. Că avem un guvern-marionetă care ne secătuiește și că trebuie să plătim sume imense de bani unor țări pe care le detestăm. Dar nu e oare o tragedie națională și faptul că
încă nu ne-am dat seama că noi înșine am provocat această umilință?
Nici de data aceasta, băiatul nu răspunse.
— Iar cea mai mare tragedie națională este că probabil vom merge din nou la război.
Berg își termină ceaiul, apoi, ținând în mână desenul lui Joachim, adăugă: VP - 180
— Puștii ăștia nu sunt altceva decât niște lași, fiindcă se leagă de un bătrân. Ferește-te de ei și ferește-te de Hitler.
