— Având în vedere că se numeau Weiss, cred că da, dar nu știu nimic despre ea. Și drept să-ți spun există puține informații și despre Dirk Schick.

Mi-au trebuit ore întregi numai să-i trec în revistă pe toți diplomații. Schick nu era diplomat de carieră, asta pot să-ți spun. A locuit în München cam zece ani.

— Cu ce se ocupa în afară de faptul că era diplomat cu jumătate de normă?

— Nu știu sigur.

Storf se opri o clipă.

VP - 210

— Dar atașate la viza lui mai erau niște hârtii de la guvern care-i dădeau dreptul să aducă antichități din Rusia în Germania.

Spusele lui Storf îl luară pe Berg prin surprindere.

— Omul era negustor de artă?

— Se poate. A cumpărat un număr considerabil de relicve și icoane…

niște manuscrise. Există copii ale tuturor tranzacțiilor. A cumpărat piese scumpe – evident că omul avea bani.

— A vândut ceva din ce a adus?

Storf ridică din umeri.

— N-am avut norocul să dau peste permisul lui de afaceri. Data viitoare.

— A făcut multe călătorii? întrebă Berg.

— Are multe ștampile de viză. Dar e normal pentru cei din corpul diplomatic.

— A călătorit în America?

— Ah, te gândești la englezul Lord Robert Hurlbutt. Nu, din ce am văzut eu, Dirk nu a călătorit în America. Nu există niciun indiciu că ar fi părăsit vreodată Europa.

— Dar avea nevastă americancă, spuse Berg. Misteriosul nostru Robert sau Rupert ar fi putut învăța engleza de la mama lui.

— Poate, dar n-am cum să aflu asta cercetând dosare vechi.

Își continuară drumul, mergând încet, fără să vorbească o vreme. În cele din urmă Berg spuse:

— Să presupunem un moment că Schoennacht și Schick sunt una și aceeași persoană. Ce ar fi putut face Dirk de care să-i fie rușine fiului?

— Nimic, din câte știu eu.

— Totuși, se folosește de numele Robert Schick atunci când îi convine.

O mulțime de idei se învârteau în mintea lui Berg.

— Schoennacht pleacă la Paris în seara asta. Ar trebui să-l punem sub urmărire.

— Tu nu poți să urmărești pe nimeni.

— Atunci ajută-mă și fă-o tu… dar nu-i spune lui Volker.

Storf ridică din sprâncene.

— Îmi ceri să urmăresc pe cineva fără știrea șefului… și fără plată?

— Volker e de părere că Schoennacht are prea multe relații ca să fie deranjat de poliție. Există însă un criminal în libertate. Dacă n-o faci tu, o fac eu.

Storf se încruntă.

— Vorbesc cu Georg. O să facem tot posibilul.

— Ești un tip de treabă, Ulrich, mulțumesc.

Berg se uită la adresa din mână.

VP - 211

— Suntem aproape de Gottlieb. De-aici mă descurc singur.

— Cum te duci acasă, Axel?

— Iau un taxi.

— În regulă. Nici să nu te gândești să mergi pe jos.

Storf făcu o pauză.

— Încă un lucru… ca să ne încurce și mai mult. Când am aflat că Dirk aducea antichități, m-am gândit la Hanfstaengl, deoarece amândoi se ocupă

de artă.

— Ca de altfel și Anders Johannsen.

— Cine?

— Omul care a găsit corpurile Marlenei Druer și al Reginei Gottlieb.

— Tipul cu cei doi câini? Mi se pare că Müller ne-a spus că e compozitor sau muzician.

— Se ocupă cu obiecte de artă ca diletant. Artă degenerată, cum ar spune Austriacul. Toți trei fac asta… o conspirație de critici de artă.

Berg își frecă tâmplele.

— Ce voiai să-mi spui despre Hanfstaengl?