— Când ați descoperit corpul Marlenei Druer…

— E atât de îngrozitor! spuse Johannsen. Să dai un nume cadavrului.

— Avea un nume, desigur.

Berg avea un aer solemn.

— I-ați declarat Inspektorului Müller că erați la plimbare cam în jurul orei șapte dimineața.

— Șapte, șapte și jumătate. Imediat după ce s-a crăpat de ziuă. Plimbarea de-a lungul malurilor Isarului mi se părea relaxantă și încântătoare. Adesea îmi veneau în minte melodii, cântece frumoase despre o țară care a fost odată… cât se poate de progresistă și modernă. Ce păcat!

— În ziua în care ați găsit al doilea corp… la ce oră ați plecat la plimbare?

VP - 200

— Cred că i-am spus acelui tip groaznic, Messersmit, că am plecat exact înainte de ivirea zorilor. Otto trebuia neapărat să iasă deoarece avea probleme cu stomacul. În ultima vreme mă plimbam prin Englischer Garten deoarece eram prea agitat să mă plimb de-a lungul Isarului. Ceea ce-i o prostie deoarece prima femeie a fost găsită în Englischer Garten. Dar cel puțin locul are poteci și poienițe. Și atunci s-a întâmplat iar! Acum sunt prea agitat să mă mai plimb pe oriunde. Sunt ca un bătrân scrântit, care stă tot timpul în casă… pe întuneric. Un exemplu viu de ceea ce a ajuns orașul acesta – de la lumina a tot ceea ce era nou și proaspăt pe marginea întunericului.

Johannsen își frecă brațele și se cutremură.

— Poate că m-aș simți mai bine dacă m-aș muta din München. Nu m-am născut în oraș. Am venit aici pentru că am considerat că avea de oferit ceva unic.

— Sunteți din nord.

— Din Lübeck, spuse Johannsen. Tata a fost un marinar danez foarte arătos care s-a îndrăgostit foarte tare de mama, o nemțoaică frumoasă și plină de imaginație. Erau teribili unul cu celălalt… tata și mama. Cu vremea, ea s-a săturat să mai aștepte întoarcerile cumpătatului ei bărbat. Într-o bună

zi, a împachetat tot ce avea și s-a mutat la Paris unde a studiat Artele Frumoase. Bine pentru ea, dar oribil pentru mine. Trăiam în mizerie. Un an mai târziu, mama a murit de holeră. Eu am fost trimis înapoi la tata, care era pe mare mai tot timpul și nu avea nicio intenție să se așeze la casa lui de dragul unui mucos. Așa îmi spunea: mucos.

Berg încuviință cu un gest din cap, gândindu-se la Joachim… la Monika…

la faptul că bunăstarea copiilor devenea tot mai importantă pentru el pe măsură ce creșteau.

— În cele din urmă l-am convins pe bătrân că la paisprezece ani eram capabil să mă descurc singur. Orice era mai bine decât să locuiesc cu bunica dinspre tată, care era luterană și de-a dreptul îngrozitoare – severă, îngustă

la minte. Nu era de mirare că tata alesese viața pe mare.

— Ce copilărie ați avut!

— Mai rea decât a unora, mai bună decât a altora. Cel puțin de la tata aveam bani pentru mâncare și haine. În plus aveam acest talent înnăscut pentru muzică. Un profesor de la gimnaziu m-a convins să mă înscriu la cursuri de muzică. În anul următor, studiam pianul la conservator.

— Ce v-a adus la München? Bavaria a fost întotdeauna foarte tradiționalistă.

VP - 201

— Da, Münchenul este o insulă progresistă într-o mare de conservatorism. Cu ani în urmă, orașul era numai frumusețe și grație, plin de voioșie și de cele mai moderne idei. Acum…

Johannsen oftă.

— M-am gândit de multe ori să mă întorc înapoi la Paris, dar franceza mea e atât de proastă… și îmi evocă amintiri îngrozitoare. În plus, știm cu toții că parizienii nu au ce face cu germanii. În Olanda și Belgia e prea frig și nici nu vorbesc flamanda sau valona. Austria e ca Münchenul, chiar mai rău.

— Cum stați cu engleza?

Johannsen începu să zâmbească.

— Rezonabil. De-ajuns să mă descurc. Dar dacă francezii nu au ce face cu germanii, ce-ar putea face cu ei englezii?

— Mai există și Elveția.

— Ați auzit de vreun compozitor modern elvețian sau de un artist modern din Elveția?

— Paul Klee.

— El e mai mult francez.

Johannsen mângâia cățelușul din poală, dar se adresă dulăului:

— Ce spui, ne mutăm în Elveția, Otto?

La auzul numelui, dulăul își înălță capul. În acel moment Berg își dădu clar seama ce anume îl intriga. Dulăul purta un lanț de metal greoi, legat de lesa din piele. Dar cățelușul purta ceva ce aducea mai degrabă a colier. Ușor și de forma unui șnur împletit, pus la gâtul unei femei și strâns tare ar fi lăsat urme ca cele găsite pe beregata Reginei Gottlieb. Iar dacă ar fi strâns și mai tare ar fi putut cauza tăietura de la gâtul Marlenei Druer.

*

Volker îi aruncă lui Berg fluturașul în față.

— Încă un miting, programat pentru mâine după-amiază – la ora trei, în Königsplatz. Tema este incapacitatea poliției de a menține ordinea și siguranța în oraș. Nu vor vorbi numai Hitler și fideli din Partidul Nazist, ci și membri ai BWP. Până și moartea unei evreice sărace începe să provoace panică.

Se răsuci pe călcâie și-l împunse pe Berg în piept.

— Ce ai de gând să faci?

— Ce-ați vrea să fac, domnule? Să arestez încă un nevinovat?

— Dacă trebuie, da. Arestează-l pe soțul Reginei Gottlieb. Nimănui nu-i va păsa dacă mai moare un evreu. De fapt ar domoli tulburările de stradă.

— Poate pe moment, precum moartea lui Anton Gross. Dar știm amândoi că încă un om nevinovat va muri, iar noi nu vom fi deloc mai aproape de rezolvarea acestor crime.

VP - 202

— De unde știi că e nevinovat? Ai făcut cercetări?

— Am să fac, îndată ce plec de la birou.

— Nu pleci nicăieri! porunci Volker. Stai jos!

Berg se așeză. Volker era aprins la față și în timp ce vorbea, i se umflau venele la gât.

— Ne vom mobiliza toate forțele. Nu va exista un alt puci la München, înțelegi?

— Oricare ar fi ordinele dumneavoastră, Herr Kommissar, le voi urma.