Coșmarul solitar.
Întunecat și amenințător… Berg urmărit de umbre și spectre, fără formă, infinite. Exista o singură cale: un drum nesfârșit, fără ieșire. N-avea altă
posibilitate decât să meargă tot înainte, să alerge până ce căzu răpus de înțepăturile din plămâni și crampele din stomac. În timp ce se prăbușea, se trezi brusc, cu răsuflarea tăiată și cu fața acoperită de sudoare în ciuda aerului rece de munte care pătrundea pe la geam. Britta îl întrebă ce s-a întâmplat, dar Berg nu-i putu răspunde. În cele din urmă o convinse pe soția lui să-și continue somnul, dar el rămase treaz, cu un sentiment de neîncredere.
Totuși, în ciuda mâniei lui împotriva lui Volker, a lui Margot, a lui Hitler și a întregului oraș München, în ciuda suspiciunilor și a neliniștilor, Berg își dădea seama că vacanța aceasta îi făcea într-adevăr bine. Era un liant necesar pentru căsnicia lui în pericol de a se destrăma și un adevărat balsam pentru copiii lui neliniștiți, care se uitau adesea la el derutați și cu oarecare teamă. În timpul călătoriei spre casă, Britta și Monika adormiseră, datorită
zgomotului făcut de roți pe șinele de metal. Joachim rămase treaz, ocupat cu caietul lui de desen. Mâna i se mișca repede și precis chiar și atunci când trenul lua vreo curbă. Berg se aplecă să privească ultima creație a fiului său, care reproducea cu linii rapide, groase, de cărbune, peisajul văzut pe fereastra vagonului.
Berg scoase un sandvici cu carne de porc și ceapă pe pâine de secară unsă
cu unt. Îi oferi jumătate fiului său, dar Joachim refuză cu o mișcare din cap.
— Nu mi-e foame.
Îi arătă degetele înnegrite.
— Trebuie să mă spăl mai întâi pe mâini.
— Prostii.
Berg înfășură jumătate din sandvici în hârtie.
— Ai nevoie de hrană ca să-ți dezvolți mușchii. Trebuie să mănânci.
Ascultător, Joachim luă sandviciul.
— Am să-l mănânc când termin.
— Interesantă declarație, spuse Berg. Cum știi când ești gata?
Ochii lui Joachim se îndreptară încet către chipul tatălui său.
— Tu de unde știi când ești gata?
Berg își pipăi bărbia. Umflătura dăduse înapoi.
VP - 160
— Consider că sunt gata atunci când nu mai am nimic de adăugat. Poate că lucrarea nu e cum aș dori. Dar nu folosește la nimic să mai adaug ceva.
Așa că mă dau bătut în fața imperfecțiunii mele, îmi blestem incapacitatea de a transmite penelului ce am în cap și spun: Renunț.
Joachim încuviință.
— Asta-i partea frustrantă, adăugă Berg. Să văd totul așa de clar în mintea mea și să nu am talentul de a-l așterne pe pânză.
Joachim încuviință din nou. Continua să deseneze chiar și în timp ce vorbeau. Berg se întrebă ce era în mintea fiului său – un băiat frumos în pragul adolescenței. Ar fi putut cu adevărat face victime printre femei, dar avea un caracter prea frumos ca să sfărâme inimi.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare, fiule. Cum știi când ai terminat?
Joachim își încreți fruntea în timp ce își frecă degetul mare de cărbune, trasând arbori și munți ca să creeze iluzia de mișcare.
— Înainte știam că desenul e gata fiindcă mă simțeam fericit.
— Ca în cazul tabloului cu flori din camera mare.
— Întocmai.
Joachim își privi tatăl.
— Dar în ultimul timp mă simt din ce în ce mai nemulțumit de munca mea. Cred că pentru că am crescut. Lucruri care te mulțumesc în copilărie nu mai sunt acceptabile când trăiești în lumea celor mari.
Berg nu știu ce să răspundă. Îl copleși tristețea. De ce s-o fi simțind băiețelul lui atât de împovărat? Poate pentru că el nu era un exemplu prea bun.
— Mănâncă-ți sandviciul, Joachim.
Băiatul strânse din umeri în timp ce închidea coperta caietului peste ultima sa creație. Scoase sandviciul din învelitoare și mușcă din el.
Prânzul dură zece minute. Tatăl și fiul mâncară în tăcere.
*
Mirosul fripturii sfârâind în cuptor, stropită cu bere, garnisită cu mere și varză; mireasma prânzului duminical. Dinspre calorifer abia se simțea puțin aer cald cu toate că țevile pocneau de parcă ar fi fost umplute cu lavă. Din fericire cuptorul de gătit făcea și el puțină căldură. Părul Brittei era presărat cu făina albă pe care o folosise ca să prepare desertul ei special de duminică
– prăjitură cu nuci și pere. Viața lui Berg începea să reintre în normal. Era căsătorit, avea copii, avea slujbă, era un bun cetățean german. Gândul la trupul ferm al lui Margot, la râsul ei răgușit, la feminitatea ei senzuală îi provoca din când în când plăcute furnicături, care însă dispăreau tot atât de repede pe cât apăruseră.
Dacă Volker o dorea, putea să și-o țină.
