— De unde știi? I-ai verificat obiceiurile?

Berg spumega de furie, dar rămase tăcut. Storf avea dreptate. Viața Reginei Gottlieb trebuia investigată deoarece, în majoritatea cazurilor, victimele erau ucise de oameni pe care îi cunoșteau.

— Voi face cercetări în legătură cu Regina Gottlieb. Totuși, consider bună

teoria asta cu fiul de diplomat. Trebuie însă să procedăm cu grijă. În momentul de față tot ce vreau e să alcătuiesc o listă. Odată ce vom avea niște nume, ne va fi mai ușor.

Storf spuse:

— Și cum o să-i facem pe acești diplomați să vorbească cu noi?

— Dacă ajungem până acolo, va trebui să-i convingem de gravitatea situației – trei femei au fost ucise, la urma urmei.

Atâtea de făcut și atâtea întrebări. Berg continuă:

— Am fost în concediu când a fost ucisă Regina Gottlieb. Unde anume în Englischer Garten a fost găsit cadavrul?

Müller răspunse:

— Foarte aproape de boscheții unde a fost găsită Anna Gross.

— Cine a găsit corpul?

Müller îl mustră cu un zâmbet:

— Chiar ar trebui să studiezi dosarul, Axel.

Georg avea dreptate, dar tonul lui de persoană convinsă că are dreptate îl irită pe Berg.

— M-am uitat prin el în biroul Kommissarului.

Se uită insistent la Müller.

— E ceva ce-ar trebui să știu în mod deosebit?

— Corpul Reginei Gottlieb a fost descoperit de Anders Johannsen în timp ce-și plimba câinii dimineața.

— Același care a găsit-o pe Marlena Druer?

Berg sări de pe scaun.

— De ce nu mi s-a spus?

— Credeam c-ai citit dosarul.

VP - 195

Berg abia-și putu reține furia.

— Și niciunul dintre voi nu v-ați gândit c-ar merita să fie interogat din nou?

— Relaxează-te, Axel, Messersmit a vorbit cu el când tu erai plecat, spuse Müller. Era speriat ca un iepuraș și i-a spus lui Heinrich că era ultima dată

când își plimba scumpii cățeluși în parcul acela groaznic.

TREIZECI

De afară părea că nu e nimeni în apartament. La ferestrele de la stradă

draperiile erau trase complet. Totuși, Berg urcă cele patru etaje, având de gând să strecoare cartea de vizită pe sub ușă. Instinctiv însă, ciocăni și îi răspunse un lătrat feroce. Așteptă câteva momente, apoi lătratul gros se potoli, fiind înlocuit de scheunături ascuțite.

Berg auzi pași, apoi o voce tremurătoare întrebând cine e. Berg răspunse pe deasupra scheunăturilor:

— Poliția. Îl caut pe Herr Anders Johannsen.

Ușa se deschise, dar numai pe jumătate.

— Ce doriți?

— Herr Johannsen?

— Da, am vorbit deja cu poliția. De două ori. Plecați.

— Vă rog, Herr Johannsen, doar câteva clipe.

Ușa se închise, lăsându-l pe Berg pe hol, simțindu-se mărunt și neisprăvit.

Urcase șchiopătând patru etaje degeaba. Dar apoi auzi un zgomot. Era lanțul de la ușă sau zgarda câinilor care se pregăteau de atac?

Ușa se deschise încet, scârțâind, și apăru un bărbat ofilit în halat de casă.

Era înalt și poate cel mai palid om din câți văzuse Berg. Pielea albă era străvezie, iar ochii albaștri, adânciți în orbite, se întunecară la lumină. Ținea în brațe o mogâldeață albă, cu ochi cafenii, iscoditori. Berg auzi un mârâit amenințător venind dintr-o altă cameră.

— Inspektor Axel Berg de la Mordkommission a orașului München. Pot să

intru, Herr Johannsen?

Urmă o pauză, apoi bărbatul cel palid se dădu la o parte. De data aceasta Berg fu cel care ezită.

— Mai aveți un câine, mein Herr?

— Otto, da.

— E legat?

— Nu vă face niciun rău decât dacă-i spun eu. E foarte bine dresat.

VP - 196