Prea puțin liniștitor, dar Berg trebuia să-și asume riscul.

— Pot intra?

— Ah, da, intrați.

Berg îl urmă pe bărbat într-o încăpere întunecată și cu toate că Otto nu era de văzut, i se putea auzi mârâitul. Johannsen arătă spre un divan de catifea, apoi dădu la o parte draperiile grele. Lumina prăfuită a soarelui invadă camera.

Bătrânul clipi în timp ce se uita afară pe fereastră.

— Văd că avem într-adevăr cer senin astăzi.

— E o zi minunată de plimbare.

— Mulțumesc, dar nici nu mă gândesc. Am făcut prea multe plimbări, se pare.

Berg se așeză pe divanul de culoare mov. Cercetă cu privirea apartamentul mic, pretențios. Lucrările de artă de pe pereți erau de calitate

– pline de viață și culoare dar ochii lui Berg fură imediat atrași de pictura pe tema războiului a lui Otto Dix, similară cu seria Lustmord, doar că toate corpurile erau de bărbați.

— Aveți gusturi interesante în artă.

Bărbatul înalt se întoarse și se uită la el.

— Sunteți ironic?

Vehemența lui îl luă pe Berg prin surprindere.

— Nicidecum. Sunt impresionat, mai ales de dansatoarele lui Matisse.

Atâta cinetică în câteva linii. Iar Dix – atâta… forță!

Privirea lui Johannsen se plimbă de la fața lui Berg la tablouri.

— Mă surprinde că vă plac aceste lucrări. Ceilalți doi cu care am vorbit erau niște barbari.

— Ceilalți doi fiind…

Bărbatul cel palid făcu un gest cu mâna.

— Acei polițiști îngrozitori. Inspektor Müller era doar necioplit, dar Messersmit era de-a dreptul o bestie. De fapt, încerca să sugereze că aș fi avut de-a face cu uciderea înfiorătoare a celor două femei.

Johannsen se îmbujorase.

— Când ai îndoieli, dă vina pe victimă.

— Presupun că a fost foarte neplăcut pentru dumneavoastră să

descoperiți un al doilea corp.

— A fost neplăcut să-l descopăr pe primul. La al doilea a fost îngrozitor!

Pășea de-a lungul și de-a latul micii încăperi, ținându-și cățelușa într-o mână și vânturând-o pe cealaltă în timp ce vorbea.

— Poate că dumneavoastră sunteți obișnuiți cu astfel de evenimente înfiorătoare, dar vă asigur că eu nu!

VP - 197

Din cealaltă cameră se auzi un geamăt prelung.

— Săracul Otto, spuse Johannsen. Nu-i obișnuit să mă vadă așa de agitat.

Trebuie să-l las afară, altfel o să-și arate nemulțumirea într-o manieră

distructiva.

Johannsen adăugă cu voce joasă.

— Roade picioarele pianului. Știe că asta mă înnebunește.

Înainte ca Berg să poată protesta, bărbatul ieși din încăpere. Câteva minute mai târziu aducea după el o bestie legată cu lanț.

De fapt, bestia îl trăgea pe el: un monstru de câine cenușiu și masiv, cu maxilare impresionante și pielea de la fălci atârnându-i. Din bot îi cădeau salivă și spumă. Mușchii puternici, pronunțați, se încordau la fiecare mișcare. Cântărea probabil aproape o sută de kilograme. Imediat se îndreptă

spre Berg, frecându-și fața fioroasă de genunchii lui, adulmecând și lăsându-și balele pe pantalonii lui. Lui Berg îi plăceau în general câinii, dar bestia aceasta era atât de uriașă încât tăia cheful oricărui iubitor de animale. Berg nu făcu nicio mișcare, așteptând ca idiotul de Johannsen să-și potolească

namila. Trecură câteva clipe în care niciunul nu scoase nicio vorbă.

— Ah, Otto vă place, spuse Johannsen cu un zâmbet. Dă din coadă.

Deodată o limbă aspră începu să-l lingă pe Berg pe față.

— Poate reușiți să-l convingeți pe Otto să stea liniștit ca să putem discuta, Herr Johannsen.

Johannsen smuci lanțul și câinele se dădu deoparte.

— Platz.

Încă o smucitură din lanț.

— Platz, Otto. Culcat.

În cele din urmă namila se întinse pe podeaua de lemn cu capul sprijinit pe gheata lui Berg.

— E doar un pui uriaș, de fapt. N-am fost niciodată amenințat, dar mă

întreb ce-ar face dacă chiar aș fi atacat.

— Vă îngrijorează faptul că ați putea fi atacat?