— De obicei la Osteria Bavaria.

— Restaurantul favorit al lui Hitler, spuse Müller. Este Herr Hitler membru al Misticilor?

— Nu știu, spuse Dittmar. Dar cred că nu.

— De ce?

— Doar… poate că vorbesc fără noimă. Chiar nu știu nimic despre cluburile lui Herr Schoennacht.

— Îi faceți stăpânului dumneavoastră și poliției un mare serviciu, spuse Berg. Încă niște întrebări. Vă amintiți la ce oră a părăsit Herr Schoennacht reședința?

— Nu-mi amintesc ora exactă. A fost acum două săptămâni.

— Cu aproximație, Herr Dittmar, spuse Berg. Șapte… opt?

— A fost înainte de cină, ceea ce era neobișnuit, nu pentru că ar fi mers la restaurant la cină, ci pentru că Herr Schoennacht cinează aproape întotdeauna cu doamna.

— Un soț devotat, spuse Müller.

— Doamna insistă asupra acestui fapt, lăsă Dittmar să-i scape.

Apoi se roși la față.

VP - 232

— Bine face, declară Berg. La ce oră s-a întors de la activitățile lui nocturne?

— Încă o dată vă spun, nu-mi amintesc prea bine, spuse Dittmar. De obicei se întoarce cam pe la unsprezece. Uneori mai târziu. Dacă se întâmplă

să fie după miezul nopții, Herr Schoennacht mi-a dat instrucțiuni să nu-l aștept să-i fac toaleta.

— Foarte amabil din partea lui, comentă Müller.

Berg spuse:

— În noaptea uciderii Reginei Gottlieb, a ajuns Herr Schoennacht acasă

după ora douăsprezece?

A fost ca și cum o scânteie s-ar fi aprins în mintea lui Dittmar. Nu era doar o întâlnire pentru obținerea de informații. Valetul realiză în cele din urmă că

poliția îl suspecta pe stăpânul său de uciderea Reginei. Fața îi deveni roșie și își încleștă dinții atât de tare încât mușchii fălcilor i se umflară.

— Tot ce v-am spus… este sub rezerva memoriei mele slabe.

Aruncă țigara la pământ și o strivi furios.

— Trebuie să plec. Doamna se bazează pe mine când soțul ei e plecat.

— Mulțumim pentru timpul acordat, spuse Berg.

Dittmar ridică mucul de țigară căutând cu privirea un coș de gunoi.

— Vreau ca un lucru să fie foarte clar, Herr Inspektor. Sunt foarte mulțumit de poziția mea la familia Schoennacht. Susțin asta sus și tare.

— Înțeleg, spuse Berg zâmbind.

Dittmar îi răspunse cu un zâmbet forțat.

— Mi se pare că nu înțelegeți, Herr Inspektor. Nu mai sunt dispus să

răspund la întrebările dumneavoastră.

Bătu din călcâie, apoi se întoarse și porni cu pas apăsat pe alee, un soldat în armata celor supuși.

*

Berg avu nevoie de câteva clipe să-și formuleze ideile. Cerul se întunecase, după-amiaza devenind tot mai rece odată cu trecerea orelor. Își ridică gulerul de la haină și-și frecă mâinile înmănușate.

— Nu cred că Dittmar își iubește stăpânul.

Se întoarse spre cei doi oameni ai săi.

— Probabil de aceea a fost de acord să vorbească cu noi. Un valet bun ne-ar poftit afară și ne-ar fi trântit ușa în nas.

— Poate că Dittmar nu-l iubește, dar cu siguranță nu vrea să ne ajute să-l arestăm pe Schoennacht, spuse Müller. Când și-a dat seama unde urma să

ajungem cu întrebările, s-a retras.

Storf spuse la rândul lui:

VP - 233

— Dacă șeful lui va fi închis pentru crimă, Dittmar va rămâne fără slujbă

și fără recomandări. E de mirare că a vorbit totuși cu noi.

— Un lucru e clar, Schoennacht e un mincinos, și încă unul prost. Ar fi trebuit să-și pună la punct povestea cu valetul înainte de a pleca din țară.

Berg își înfășură strâns fularul în jurul gâtului. Ieșise fără pălărie și gerul îi pătrunse prin claia de bucle până la creier.

— Asta arată că nu prea stau bine cu comunicarea. Din ceea ce ne-a spus Dittmar, Schoennacht a avut suficient timp s-o ucidă pe Regina Gottlieb.

— Sau Schoennacht ar fi putut fi cu Misticii Nordului la Osteria Bavaria întreaga seară, spuse Müller.

— Povestea asta e ușor de verificat.

Berg se uită la ceas și apoi spre vest la soarele care apunea.