— Am luptat într-un război, Axel. Știi câți bărbați posedă un Luger sau o baionetă în debara?

— Mulți.

— Da, mulți, spuse Müller. În orice caz, mă pot gândi la cel puțin zece persoane care au o astfel de aroganță și care nu sunt din poliție. Începând cu Adolf Hitler.

— Poate că e Hitler, sugeră Berg.

Müller izbucni în râs.

— Axel, până și un comunist radical ca Gerhart Leit n-ar avea dificultăți să-l identifice pe Hitler.

Berg se încruntă la logica lui Müller. Era evident că bărbatul care s-a dus la teatru cu Anna Gross nu era Hitler.

— Țapul ispășitor, spuse Berg.

— Ce?

— Nimic.

Berg își trecu mâinile peste față.

Müller spuse:

— Axel, avem un portret de la Leit și avem o persoană care seamănă cu acest portret – un rus numit Ro, sau Roman, de la Romanov. Apoi avem numele Robert Schick, care era comunist, din una din cărțile de vizită ale Annei Gross. Avem numele Robert pe o scrisoare care se afla printre obiectele personale ale lui Druer – de asemeni o comunistă…

— Presupus comunistă, interveni Berg. Iar el este un presupus aristocrat.

Orice ar fi el, e un Hochstapler, un impostor.

— Chiar și așa, Axel, el există. Rupert Schick provine dintr-o familie în care tatăl a fost atașat diplomatic în Rusia. Dragă prietene, dacă găsești un VP - 289

rus în departamentul de poliție, care se numește Robert sau Roman sau Rupert, care se potrivește cu schița de portret făcută de Leit și care vorbește fluent engleza, atunci poți trece la acuzații.

Berg își dădu ochii peste cap.

— Nu spun că e unul dintre noi, doar că aceste crime au fost săvârșite de un arogant cu autoritate. Cineva ca Volker.

— Herrjemine, Axel, iar începi.

— Georg, nu privim situația în mod corect. Ceva ne scapă.

— Sunt de acord cu asta, dar dacă lansezi sugestii absurde despre Hitler și Volker nu vom ajunge la vinovat.

— Trebuie să ne orientăm în altă parte, Georg.

— Nu sunt de acord, Kamerad. Nu-ți abate atenția. Lucrează cu ceea ce ai.

Găsește-l pe Rupert Schick.

Berg își reținu cu greu iritarea.

— Ai vreo sugestie cum s-o fac?

Müller închise ochii.

— N-am nicio sugestie. Mintea mi-e goală, Herr Inspektor. Chiar așa atârnat cum mă aflu acum, cred că mi-e mai ușor decât ție în momentul de față.

Berg se simți vinovat. Îl storcea pe Georg de toate puterile.

— Trebuie să te odihnești, prietene. Ești cam palid.

— Sunt obosit, admise Georg. Unde te duci de aici?

— Încerc să-l vizitez pe Ulrich.

— Am aflat că e mai bine, slavă Domnului.

— Slavă Domnului. După aceea, dacă Volker a obținut acordul funcționarilor de la Arhive, voi căuta să aflu mai multe despre familia Schick.

— Succes.

— Danke.

Berg îl bătu ușor pe umăr pe prietenul său.

— Ne vedem diseară, dacă ne permite timpul.

— Mai degrabă dacă ne permite Karen.

— Ah, zâmbi Berg. Nevestei tale nu-i place prezența mea?

— În momentul de față nevestei mele nu-i place nimeni în uniformă –

polițiști, doctori, infirmiere, funcționari, vatmani, ceferiști, brutărese cu șorț

de pânză, măcelari cu șorț din piele, chelneri din restaurante și, în sfârșit, oricine asociat cu o grupare sau cu un partid politic.

Berg izbucni în râs.

— Asta înseamnă întreg Münchenul.

— Într-adevăr. Karen a devenit mizantroapă în ultimele zile.

*

VP - 290

Din spatele geamului, Berg se uită înăuntrul izolatorului la Ulrich, care se odihnea într-un plămân de oțel, cu corpul înfășurat în bandaje care păreau că-l cuprind din cap până-n picioare. Chirurgul spunea că face progrese remarcabile – mai bine decât se sperase. Plămânul lui sănătos începea să