Berg scoase un creion și un carnet.

— Încă o dată, mulțumesc pentru ajutor.

— Mai doriți și altceva?

— O scrumieră, dacă se poate.

— Aici nu se fumează.

Berg puse înapoi cutia cu țigări.

— Nicio problemă.

Fără un cuvânt, ea se răsuci și plecă încet, oferindu-i o viziune amplă a șoldurilor și a coapselor ei unduitoare. O clipă se gândi s-o strige și să ceară

un ceai, un pretext s-o rețină pe aproape. Însă impulsul trecu odată cu clipa, evaporându-se precum atâtea alte ocazii pierdute.

*

Trei ore de lectură au produs mai mult dezamăgire decât revelații, dar dosarele i-au furnizat informații referitoare la cei zece ani pe care Dirk Schick îi petrecuse în München. Se părea că venise în oraș la începutul deceniului nouă. Un an mai târziu a întâlnit-o și s-a căsătorit cu o americancă pe nume Della Weiss. După opt luni au fost binecuvântați cu un fiu pe care l-au botezat Rupert.

Familia a fost rechemată în Rusia în 1905, la o lună după Duminica Sângeroasă, confruntarea nefastă dintre armata țarului și demonstranții din Sankt Petersburg. Duminica Sângeroasă a fost mereu prezentată de către politicieni drept rațiunea pentru care poliția n-ar trebui să folosească

armele de foc decât dacă e absolut necesar. La nebunia provocată de Hitler în urmă cu două zile se pare că nu fusese „absolut necesar”. Dacă Ulrich ar fi folosit o armă, ar fi fost judecat și decăzut din drepturi și responsabilități.

Din câte a aflat Berg, familia Schick nu se mai reîntorsese niciodată în München. Din toate indiciile, rezulta că Rupert crescuse în Rusia Sovietică, fiind cetățean sovietic. Cum era clar că băiatul vorbea rusa, se putea presupune că a avut ocazia să învețe și germana în timpul șederii în München. Deoarece numele Schick indica descendență germană, s-ar fi putut ca tatăl și fiul să comunice în germană, o speranță a tatălui de păstrare a VP - 296

limbii materne. În mod similar, ar fi fost normal ca americanca Della Weiss să-l fi învățat pe fiu ceva engleză.

Cine era Rupert Schick și unde se afla el acum?

Nimic din registre nu dezvăluia aceste informații cruciale, dar Berg a găsit totuși ceva. Registrele conțineau trei adrese. Două păreau a fi adrese de afaceri, dar una era numărul unui apartament de lângă Schwabinger Bach –

un canal cu apă provenită din Isar, care traversa Englischer Garten și curgea de-a lungul laturii de vest a parcului. Această adresă privată se găsea în capătul de nord al parcului, dincolo de Kleinhesseloher See.

Poate că Rupert Schick se întorsese acasă și ucidea femei în parc că să

rezolve astfel vreo treabă rămasă neterminată. Poate că cineva își mai amintea de Dirk și Della Schick după mai bine de un sfert de veac.

PATRUZECI ȘI PATRU

Zona aflată de-a lungul canalului Schwabinger Bach fusese întotdeauna Veneția din imaginația lui Berg. Canalul era mărginit de parc la est și de case grațioase și blocuri de locuințe la vest. Tot ce mai lipsea era gondolierul care să împingă barca cu prăjina. Berg fusese de două ori în Italia, dar nu ajunsese niciodată la Veneția. Viața e lungă, își spuse. Într-o bună zi…

Nivelul apei era ridicat din cauza ploilor recente și doar doi metri din digul de beton erau la vedere. Adresa pe care și-o notase corespundea unei clădiri galbene cu patru etaje, acoperită de viță-de-vie fără frunze. Două

frontoane și două hornuri porneau în mod simetric din acoperișul de țiglă

roșie. În hol Berg se uită la căsuțele poștale aflate la stânga. Scara se afla drept în față.

Conform arhivei, familia Schick locuise în apartamentul 7. Acum apartamentul aparținea familiei Beckmann. Când Berg bătu la ușă, îi răspunse o fetiță de șase-șapte ani, care se uită la el cu ochi căprui luminoși, în timp ce se juca cu codițele de culoarea paiului. Era îmbrăcată în tradiționalul dirndl. Frau Beckmann apăru câteva secunde mai târziu –

versiunea mai în vârstă și mai puțin atrăgătoare a copilului – și o trase pe fetiță înapoi în siguranța căminului ei.

— De câte ori să-ți spun să nu deschizi ușa?

Fetița se bosumflă și începu să plângă.

— Fără lacrimi, Birgitta. Dacă ești cuminte și o aștepți pe mama înăuntru, o să primești o prăjiturică.

— Cu ciocolată? Birgitta își șterse lacrimile.

VP - 297

— Cu alune. Dar numai dacă pleci chiar acum.

Copilul dispăru. Femeia se uită la Berg, privirea ei plimbându-se în sus și în jos peste uniformă.

— Grüss Gott.

— Guten Tag. Inspektor Axel Berg de la Departamentul de Poliție. O caut pe Frau Beckmann.

— Sunteți Inspektor?

Femeia se făcu brusc palidă.

— Mein Gott! Ce s-a mai întâmplat?

— Absolut nimic, Frau Beckmann, vă asigur.

Berg așteptă ca femeia să-și recapete suflul. La o privire mai atentă, era de fapt destul de drăguță, în ciuda ridurilor.

— Sunteți Frau Beckmann?

— Da.

Respiră adânc.

— Ce pot face pentru dumneavoastră, Inspektor?

— De fapt, mă interesează o familie care a locuit aici în urmă cu douăzeci și cinci de ani…

— Noi locuim aici numai de trei ani, îl întrerupse ea. Regret, dar nu vă pot fi de folos.

Era pe cale să-i închidă ușa în nas, dar Berg puse repede piciorul.

— Dimpotrivă, sunt convins că mă puteți ajuta.

— Nu văd cum!