Kein Hitler! Kein Krieg!
— Nu ne vom supune! striga Himmler spre încântarea mulțimii. Nu ne vom supune hoților și perverșilor care ne terorizează și murdăresc Patria!
O vibrație prelungă zgudui pământul, reverberația urletelor de aprobare.
De la locul lui, Berg nu reușea să descifreze clar expresia de pe fața Austriacului, dar era evident că Hitler nu era mulțumit că locotenentul lui i-o luase înainte. Fața demagogului era schimonosită.
Demonstranții își intensificară retorica. Social-Democrații insistară
asupra faptului că Hitler era ceea ce avea Germania mai rău, că Austriacul ambițios va conduce țara într-un război nefast în care și mai mulți germani vor pieri fără rost. Comuniștii au fost mai direcți: ei îi acuzară pe naziști că
VP - 239
nu doar instigau la rău și ură, ci erau și asasini și demolatori ai lumii civilizate.
Berg era întru totul de acord, dar își păstră opinia pentru sine, privirea lui continuând să scruteze mulțimea, căutând potențialele probleme – o sarcină
inutilă. Probleme erau peste tot.
Unul din comuniștii boemi – un tânăr slab cu păr roșcat, cu ochelari și cu barbă – apucă propriul lui megafon și începu să strige în el, numindu-l pe Hitler mincinos, ticălos, colportor al urii.
Fu mai mult decât putea suporta Austriacul. Smulgând megafonul din mâna lui Himmler, Hitler făcu un pas în fața locotenentului său și se așeză în centrul scenei, cu fața atât de schimonosită încât părea diformă, o oribilă
reprezentare tridimensională a unui tablou cu tema Lustmord al lui Otto Dix.
Berg se gândi la interpretarea psihologică dată de Profesorul Kolb pentru Lustmord. Ar putea orice om în circumstanțe extraordinare să se transforme în ucigaș cu sânge rece sau era această pornire sângeroasă proprie culturii teutone, cu preocuparea ei pentru Omul Ideal și paradigma viață/moarte?
Era acest cult german exagerat al virilității, al datoriei și al dorinței de a-și da viața pentru patrie ceea ce mâna țara iar și iar la război? Erau tinerii în cămăși brune atât de diferiți de soldații care aruncaseră oameni în aer și bombardaseră satele cu iperită? Ca soldat, Berg nu încercase nicio bucurie a cuceririi, nici a victoriei. Și nici alți soldați, dintre care mulți fuseseră în mod evident excitați de bătălie astfel încât violul era adesea o consecință normală
a luptei.
Berg îl studie pe Hitler. De la distanță, expresia feței lui sugera furia criminală, dar într-o situație diferită Hitler ar fi putut simți agonia patimii sexuale. Imaginea lui era sugestivă pentru acea idee de destrudo sexual.
Probabil că la Hitler, ca și la alți bărbați cu mintea tulbure, sexul și crima se împleteau.
Dar dacă Hitler era ucigașul din München? Nu era prima oară când Berg se gândea la asta, având în vedere mai ales femeile care fuseseră ucise – o evreică și două comuniste. Poate că într-o bună zi Austriacul va completa rândurile celor mai faimoși și mai infami criminali germani: Fritz Haarmann, tăietorul din Hanovra; Wilhelm Grossmann, Barbă Albastră din Silezia; Karl Denke, ucigașul în serie din Münster și, mai recent, „necunoscutul” Vampir din Düsseldorf.
Berg zâmbi, gândindu-se că imaginația lui o lua razna. Ce-ar face Volker dacă Inspektorul lui chiar ar instrumenta un caz contra lui Hitler ca ucigașul din München? Asta ar lăsa fără îndoială Münchenul zitternd von Spannung –
tremurând de emoție.
VP - 240
Tensiunea electrică se simțea peste tot, nu doar limitată la tramvaie, la lampadare și la nou instalatele fire care se legănau în vânt de la un bloc la altul. Trosnea în aer, circulând cu forța violenței și a conflictului.
Demagogul urla în megafon, făcând spume care i se prelingeau pe la colțurile gurii.
— Paraziții ca voi sunt cei care murdăresc iubita noastră Patrie. Paraziții ca voi, jidani jegoși, vor fi exterminați și distruși.
Răspunsul fu copleșitor. Într-o străfulgerare, Berg văzu tot ce era modern și progresist strivit, înăbușit într-o avalanșă de urlete.
Comunistul cu păr roșu refuza să cedeze, tot atât de obsedat de programul său politic precum era Hitler de al lui.
— Hitler și huliganii lui nu ne sperie! țipa el în megafon. Nu ne vom opri până ce Hitler împreună cu adepții lui plini de ură și dornici de război nu vor fi eliminați de pe scena politică a orașului München!
Hitler îi dădu replica.
— Iar noi nu ne vom opri până ce degenerații, boemii, cosmopoliții, jidanii jegoși nu vor fi șterși de pe fața pământului!
— Avem noi grijă de el, unser Führer! se auzi dinspre grosul grupului de adolescenți în cămăși brune.
Deodată Volker ieși la vedere pe scena aglomerată. Își puse propriul megafon la gură și declară cu autoritate.
— Nicio violență nu va fi permisă la miting!
Fu huiduit fără rezerve.
Kommissarul insistă.
— Dacă nu se face imediat ordine, vom dizolva mitingul și vom dispersa mulțimea.
Huiduielile se intensificară.
Deodată, o piatră fu aruncată înspre autoritățile aflate pe scenă. Nu-l nimeri nici pe Volker, nici pe Kommandant Roddewig, dar îl atinse pe Direktorul Secției Criminalistice, Max Brummer, în umăr. Apoi încă o piatră
fu aruncată spre scenă. Puțin înainte să înceapă o încăierare, apariția unei HausFrau înnebunită de durere atrase atenția mulțimii. Țipa și se bătea cu pumnii în piept, în timp ce traversa culoarul central, cu părul vâlvoi. Obrajii îi erau brăzdați de lacrimi, iar chipul încremenit de groază.
Dar vorbele ei erau extrem de clare.
