— Schlieffen a creat planul, da, dar guvernul german a fost cel care l-a pus în practică… grație acelor mizerabili de austrieci care ne-au implicat în treburile lor interne. Vremurile de acum sunt derutante deoarece se pare că

încă un austriac e pe cale să ne îndrume spre o mare gaură neagră.

— Eu sper că nu.

Krieger oftă, dând din cap.

— Am trăit o viață lungă. Am o presimțire cu privire la acest om. Austria a fost mereu piaza rea a existenței noastre. Fie un membru al monarhiei e asasinat, fie ne exportă maniacii lor. De aceea austriacul Freud a inventat complexul de inferioritate – a vorbit din proprie experiență.

Îl privi pe Berg.

— Încă nu ați spus de ce sunteți aici.

— Ați locuit în clădirea aceasta în ultimii treizeci și cinci de ani?

— Da.

— Atunci poate vă aduceți aminte de o familie – numele lor era Schick.

Locuiau la 3B.

Deoarece ochii lui Krieger rămaseră inexpresivi, Berg spuse:

— Îmi dau seama că a fost demult. Aveau un băiețel pe nume Rupert…

— Ah, da, da, desigur. Della, nu?

Berg abia de-și reținu emoția.

— Da, Della…

— Frumoasă femeie.

Deoarece Krieger rămase tăcut, Berg zise:

— Ce altceva îmi puteți spune despre ea?

Krieger părea adâncit în gânduri.

— O femeie foarte tristă, Inspektor. Ca o pasăre în colivie, deloc potrivită

cu cei patru pereți ai căminului.

— În ce fel?

Bătrânul tăcu, ațintindu-și ochii asupra unor fotografii făcute demult.

VP - 302

— Ei bine… îmi amintesc de băiețel. Adesea îl lua la plimbare. Deseori dădeam de ea în parc. Era acolo… stând pe bancă, plângând, cu umerii săltând în sus și-n jos. Bineînțeles plânsul ei îl făcea și pe băiat să plângă.

Adesea era atât de abătută încât nici nu-l lua pe băiat în brațe să-l liniștească. Sărmana fată nu avea pe nimeni cu care să vorbească. Din când în când o invitam la mine la un ceai, dar ea nu voia să stea mult. Prezența ei în apartamentul meu ar fi iscat prea multe bârfe. Nu că vecinilor le-ar fi trebuit vreun motiv ca să scormonească în gunoi. N-au îndrăznit niciodată să

o acuze pe față. Dar o vorbeau pe la spate.

— Ce spuneau?

Krieg își flutură mâna în vânt.

— Că era americancă și că era ușuratică.

— Era adevărat?

Krieger râse.

— Poate că da, poate că nu. Nu prea avea importanță. Femeile erau foarte provinciale. Considerau că toate fetele americane erau niște intrigante, cu părul lor scurt, cu fustele lor plisate și cu fanteziile lor. Scopul lor în viață era să atragă un bărbat bogat cu care să se mărite astfel încât să poată avea servitori și să fumeze.

— Libertine.

— Exact așa cum îmi plac mie!

Bătrânul râse din nou.

— Și nici Josephine Baker dansând în rochia de forma bananei nu făcea imaginea să dispară. Am văzut-o o dată… nu aici, desigur. M-am dus la Berlin. Avea o piele neagră minunată și un fund mare negru, încântător. Cred că femeile germane erau speriate de Niggerlippen – ca și cum pielea închisă

era molipsitoare. Aș vrea să fie așa.

— Era Della o libertină?

— Nu știu din proprie experiență. Am fost întotdeauna un domn cu ea –

n-are niciun rost să-ți murdărești propriul cuib. Vă voi spune ceva, Inspektor. Îl adora pe băiețel. El era foarte drăgălaș și foarte isteț… cu părul blond ciufulit și înăltuț.

Krieger tuși ușor.

— Aspectul lui era… în totală contradicție cu al tatălui său, care era brunet și scund. Ceea ce făcea ca gurile rele să vorbească și mai mult decât la început.

— Înțeleg, spuse Berg.

Krieger zâmbi obraznic.

— Trebuie să recunosc că Della le făcea pe cloștile alea să cotcodăcească.

Spuneau cuvântul pe șoptite, prea jenate să-l rostească cu voce tare.

VP - 303

— Ce cuvânt? Că băiatul era copil nelegitim?