precum și crimele recente – pe seama soțului.
Tragedia se desfășură în fața ochilor lui. Un grup de tineri în cămăși cafenii se desprinse din mulțime, formând o linie dublă. Cu pumnii în aer, porniră tropăind și scandând.
Moarte jidanilor!
Moarte jidanilor!
Se mișcau spre apus, înspre Isarvorstadt. Cu picioarele încă slăbite, Berg știa că nu era chip să țină pasul cu ei mergând pe jos. Din fericire, era unul din puținii ofițeri căruia i se repartizase un Kraftrad. Strecurându-și cuțitul înapoi în cizmă, porni motorul și își tăie drum prin mulțime, drept înainte.
Cu puțin noroc, putea ajunge la Gottlieb înainte de Cămășile Brune.
Trecu pe lângă naziștii în marș, sperând că mintea îi era îndeajuns de limpede încât să-și amintească unde locuia Gottlieb. Goni pe străzi, speriind trecătorii și bicicliștii. Urechile îi răsunau de strigătele furibunde și de haosul care bântuia. Cu toate acestea, distingea refrenul funebru.
Moarte jidanilor!
Moarte jidanilor!
Berg o luă prin vechiul München, peste șinele de tramvai, trecând pe lângă cafenele și prăvălii, pe lângă clădirile guvernamentale monumentale și Marienplatz și pe lângă magazinul de porțelanuri care-i servise pe regii Bavariei. Când ajunse la Viktualienmarkt încetini, mergând când pe lângă
Kraftrad, când pe el, de-a lungul aleilor pavate, nepăsându-i de înjurăturile VP - 245
furnizorilor și de epitetele furibunde pe care i le aruncau negustorii. Ajunse la Gärtnerplatz. Repede coti la stânga, apoi la dreapta.
Soarele apusese. În câteva minute va fi întuneric. Va domni anarhia: stăpâna nopții. Ascunse de vălul nopții, fantomele terorii îi vor vâna pe acei nefericiți lipsiți de apărare. Berg își ridică ochii la cerul din amurg. De-ar mai fi lumină să-l poată găsi pe Gottlieb.
La dreapta, apoi la stânga și iarăși la dreapta.
Nu era timp de pierdut. Zona ar fi trebuit să i se pară cunoscută, dar tot ce vedea erau blocuri de locuințe – clădiri dărăpănate, una după alta. Oameni terorizați grăbindu-se să ajungă acasă. Est-europeni cu ten măsliniu – evrei, polonezi, cehi, țigani, români – cu toții agitându-se frenetic, baricadând geamuri și uși.
Știau ce urma. Deși era încă departe, zgomotul și cântecele se auzeau din ce în ce mai tare.
Încă o curbă la stânga.
Zona i se păru oarecum familiară. Da, se gândi Berg. Aici era. Încetini în timp ce se atent la clădirile dărăpănate. Oare care din ele era? Cea de la mijlocul străzii… ori cea de pe partea opusă? Se opri la unul din blocurile de locuințe, sperând că nu greșește, trăgând Kraftrad-ul pe trotuar, apoi pe ușa de la intrare. Holul era aproape neîncăpător pentru motocicletă. Se uită o clipă de jur-împrejur. Da, era sigur că aceasta era clădirea. Recunoscu pardoseala uzată și scara putredă. Nu voia să-și lase Kraftrad-ul afară de frică să nu i-l fure cineva, dar nu avea putere să-l urce pe scări. În plus, se îndoia că treptele ar fi rezistat greutății motocicletei. O lăsă în hol, blocând casa scărilor, apoi urcă în fugă treptele și ciocăni la ușa lui Gottlieb.
— Sunt Axel Berg. Kommen Sie schnell, schnell!
Bătu iar.
— Dacă nu ieșiți afară, vin alții să spargă ușa…
Ușa se deschise. Fața bărbatului era cenușie, ca și când în loc de sânge ar fi avut mercur în vine. Încercă să vorbească, dar nu putu rosti niciun cuvânt.
Tremura din tot corpul.
— Trebuie să veniți cu mine, acum! spuse Berg.
— Trebuie să împachetez niște lucruri.
— N-aveți timp.
— Banii, am nevoie de bani!
Berg fu de acord.
— Repede. Aștept jos cu motocicleta.
Goni pe scară în jos cât de repede îi permitea piciorul olog. Transpirând tot de efort, de frică și de oboseală, scoase motocicleta afară și porni motorul. Gottlieb apăru câteva minute mai târziu.
VP - 246
— În ataș! îi porunci Berg.
De îndată ce evreul se instală, Berg se îndepărtă cu viteză de clădirea dărăpănată.
Marea întrebare era ce să facă cu el. Nu îndrăznea să-l ascundă pe evreu în propriul lui apartament. În primul rând pentru că nu l-ar fi putut transporta până la celălalt capăt al orașului în deplină siguranță. Și nici nu voia să-și pună familia și cariera în pericol primind eticheta de simpatizant al evreilor.
Ah, dar cele două fetițe… chipurile lor de îngerași. Cum îi făcuseră corzile inimii să vibreze, stârnindu-i mila. Nu mai aveau mamă. Cum ar fi putut oare să nu facă nimic, când asta ar însemna să le lase cu totul orfane?
Scandările deveneau din ce în ce mai puternice.
Moarte jidanilor!
Moarte jidanilor!
Întrebarea era ce să facă! Ca măsură provizorie se gândi să-l aresteze ca să-l poată menține în siguranță. Dar mai mult ca sigur polițiștii îi vor fura banii și îl vor și bate. Mai mult, era posibil ca huliganii în cămăși cafenii să
pună stăpânire pe secția de poliție așa cum făcuseră în ’23. Și atunci Gottlieb va fi un om mort.
