La doi ani după ce divorțase de Della Weiss, Gunnar Schoennacht se recăsătorise. Deci Rolf avusese nu doar o mamă considerată o femeie decăzută, ci și o mamă vitregă. Și spre deosebire de copiii lui Gunnar din prima căsătorie, el nu avusese frați sau surori cu care să-și împartă

suferința.

Acestea l-ar fi putut înfuria foarte, foarte tare pe un bărbat.

VP - 309

Gunnar, la vârsta de șaizeci și patru de ani, pășind spre altar pentru a treia oară. Nu mai existau alte căsătorii sau certificate de divorț după cel de-al treilea. Aparent, Gunnar a rămas cu mireasa lui până la moartea survenită

la șaptezeci și șapte de ani în 1910. Nu existau mențiuni despre copii din ultimul mariaj. Fie că Gunnar n-a mai putut avea copii, fie nu a mai avut chef.

Numele celei de-a treia soții era Hannah. La vremea căsătoriei, ea avea treizeci și trei de ani, fiind probabil văduvă ea însăși sau fată bătrână. Dintr-odată Berg scoase un oftat puternic, strângând hârtia în timp ce citea pentru a nu știu câta oară numele.

Hannah Schoennacht.

Hannah Schoennacht născută Hannah Weiss.

Mult mai mult decât o coincidență.

Della, Dirk și Rupert Schick dispăruseră demult în imensitatea de gheață

a Uniunii Sovietice. Un certificat de deces era înregistrat pe numele lui Gunnar Schoennacht, dar niciunul pe numele Hannei.

Hannah Weiss Schoennacht.

Ar trebui să aibă șaizeci și cinci de ani dacă Berg ar găsi-o.

Aceasta se dovedi partea cea mai ușoară. Adresa ei era înscrisă în registrul de adrese al orașului.

PATRUZECI ȘI ȘASE

Locuința se afla la câteva blocuri distanță de pensiunea Der Blumengarten, ultimul domiciliu cunoscut al Marlenei Druer. Era o zonă cu apartamente de închiriat vechi, cu obloane, cu ulițe desfundate, pline de băltoace. Clădirea în care locuia Hannah Schoennacht era o excepție. Recent construită din granit cenușiu, avea patru etaje, acoperiș ascuțit roșu și intrare boltită. Simplă ca arhitectură, dar prevăzută cu instalații de apă, conductă de gaz la bucătărie și curent electric.

Femeia locuia la etajul trei. Părul alb îi era prins într-un coc, iar obrajii îi erau netezi și bucălați. Era robustă, cu gât și brațe groase. O rochie de lână

cu mâneci scurte se mula peste pieptul generos și șoldurile late. Picioarele scurte erau acoperite de ciorapi groși, negri și purta pantofi de stradă cu talpă de cauciuc. Cu șalul ei întunecat în jurul umerilor arăta ca o vânătă

uriașă.

După ce Berg se legitimă ca inspector de poliție, ea îl invită înăuntru. Avea un zâmbet larg care dezvăluia dinții îngălbeniți. Erau decolorați, dar erau dinții ei adevărați. Singura trăsătură care arăta vicisitudinile prin care VP - 310

trecuse erau ochii alburii – adânciți în orbite, cu cearcăne și obosiți. Ei dezvăluiau faptul că cei șaizeci și cinci de ani ai ei pe acest pământ fuseseră

lungi și dificili.

Apartamentul era călduț, geamurile lăsând să se vadă cerul de oțel de deasupra orașului. Mobila cunoscuse vremuri mai bune. Sofaua și scaunele erau decolorate, dar vesele datorită cuverturilor multicolore croșetate aruncate peste ele. Milieuri de toate formele și mărimile ascundeau tapițeria uzată și suprafețele zgâriate. Pe perete, deasupra fiecăreia din laturile sofalei, se aflau niște instalații de iluminat pe două nivele, în care deasupra erau globuri de sticlă cu becuri electrice, iar dedesubt lămpi de gaz ca niște sfeșnice. Amândouă iluminau la fel de puternic, indicând faptul că femeia transformase lămpile în veioze electrice. Atârnat între aplice se afla un portret în sepia – un bătrân în uniformă militară, stând în picioare alături de o tânără mireasă durdulie. Ar fi putut fi tată și fiică, dar Berg știa bine despre ce era vorba. Un aparat de radio din care se auzeau fragmente de polka era pus într-unul din colțurile camerei.

Fără să mai întrebe, Hannah puse ibricul pe foc. Acesta începu să șuiere de îndată și ea aduse ceai și prăjiturele. Berg se așeză pe marginea unui scaun.

— Zahăr? Lapte?

— Puțin lapte dacă aveți.

— Am și e proaspăt.

Berg zâmbi.

— Sunt convins.

Ea îi turnă o ceașcă și adăugă un strop de lapte.

— Tocmai m-am dus la Viktualienmarkt în dimineața aceasta. Mă duc în fiecare dimineață. Nu că nu aș avea încredere în frigider, dar pur și simplu nu există surogate pentru alimentele proaspete. Soțul meu, Herr Schoennacht, obișnuia să spună asta.

— Chiar așa?

— În fiecare zi. Adora chifla proaspătă și cafeaua.

Făcu o pauză, apoi îi dădu ceașca cu ceai cald.

— A plecat dintre noi… soțul… dar tot îl mai aud vorbindu-mi. Uneori e ca și cum s-ar afla lângă mine.

— Cât timp ați fost căsătoriți?

Cu toate că știa răspunsul, trebuia să facă conversație.

— Treisprezece ani.

Berg era căsătorit de și mai multă vreme.

— Multă vreme. Când s-a prăpădit?

— Acum aproape douăzeci de ani.

VP - 311

— Soțul dumneavoastră era Gunnar Schoennacht, corect?

Ea îl privi cu gândul în altă parte.

— Îl cunoșteați?

— Nu, Frau Schoennacht, nu am avut plăcerea. Dar l-am întâlnit pe fiul dumneavoastră, Rolf Schoennacht.

— Ah, făcu femeia și se opri o clipă. Rolf.

— De fapt e fiul dumneavoastră vitreg, nu-i așa?

— Nu, e fiul meu. I-am adoptat pe toți copiii lui Herr Schoennacht.