I se învârtea capul, nehotărât cum era ce să aleagă din lista tot mai redusă
de alternative. Se putu gândi la un singur loc unde să-l ducă. Nu era o soluție prea bună, dar era singura pe care o avea.
TREIZECI ȘI ȘAPTE
În momentul în care Kraftrad-ul ajunse la „pensiune”, primul grup de Cămăși Brune se împrăștiau pe străzi, cu bastoane și sticle de bere în mână, lozincile lor și cântecele de petrecere înăbușind orice alt zgomot din jur. Nu era picior de polițist prin preajmă.
Berg era preocupat și de situația lui Müller și a lui Storf, care rămăseseră
pe poziții în mijlocul răzmeriței. De multă vreme niciunul din ei nu mai fusese în misiuni de stradă. Își aminti sentimentul de neputință atunci când fusese în inferioritate numerică, pumnii și loviturile neîndurătoare; încă mai avea dureri și încă mai șchiopăta. Să supraviețuiești tranșeelor și iperitei ca să fii bătut de huligani însetați de sânge, locuitori ai orașului pe care Berg jurase să-l protejeze – derbedei fără serviciu, fără pregătire, cu creiere mărunte pline doar de ură.
VP - 247
În timp ce oprea Kraftrad-ul în fața clădirii dărăpănate, roțile motocicletei îi împroșcară noroi și mizerie pe cizme. Vopseaua albastră de pe pereții clădirii aproape că nu mai exista, iar structura din lemn era desprinsă și putrezită. Obloanele erau trase complet la ferestre. Băltoace cu apă de ploaie stătută se formaseră la intrare și de jur-împrejurul clădirii era numai mocirlă. Fiecare adiere de vânt aducea o duhoare de putregai. Berg strâmbă
din nas cu dezgust. Din când în când își simțea șoldul zvâcnind. Nu se simțea bine, dar dacă durerea nu se accentua, o putea suporta.
Își scoase cuțitul din cizmă și îi spuse lui Gottlieb să se dea jos din ataș.
— Ajută-mă să car motocicleta în hol.
Gottlieb apucă atașul în timp ce Berg săltă motocicleta, împreună duseră
vehiculul pe scara putrezită a verandei.
— Acum ce facem? întrebă evreul.
— Taci, îl admonestă Berg.
Gottlieb aruncă priviri neliniștite înspre străzile roind de Cămăși Brune.
Berg încercă ușa, dar era încuiată. Ciocăni, anunțând că era poliția și poruncind să i se deschidă de urgență.
Nu răspunse nimeni.
— Herrjemine, ce ne facem?
Berg se uită la Gottlieb.
— Trebuie să spargem ușa.
— Cum spuneți.
Berg numără până la trei, după care amândoi se repeziră, cu umărul drept în ușă. Berg simți durerea străfulgerându-i trupul în momentul în care întâlni suprafața dură. Fie ce-o fi – își va lecui rănile mai târziu.
— Înc-o dată. Eins, Zwei…
Ușa se deschise. Recepționerul cel gras se holbă la ei cu ochii lui mici și îndesați în orbite. Fața lui plină de urme de vărsat era acoperită de sudoare.
— Sind Sie verrückt? Sunteți nebuni?
— Ajută-ne să ducem chestia asta înăuntru. Dacă nu, le spun vlăjganilor de afară că adăpostești târfe evreice.
— Și nu crezi că o știu deja? replică recepționerul. De ce crezi că țin încuiat?
Încercă să le trântească ușa în nas, dar Berg fu mai iute, izbindu-se în ea cu atâta putere încât lemnul pocni. Odată ajuns înăuntru, Berg îl lovi pe recepționer cu capul în stomac, făcându-l să se încovoie de durere. Berg îl împinse cu spatele la perete, îl apucă de păr, îi înălță capul și-i puse vârful cuțitului între straturile de grăsime de sub bărbie.
Lichid roșu începu să se prelingă pe brațul lui Berg. Se aplecă cu toată
forța asupra bărbatului și-i vorbi de la doar câțiva centimetri distanță.
VP - 248
— Dacă miști, îți tai beregata. Verstanden?
Grăsanul șopti răgușit că da. Cu coada ochiului, Berg observă că Gottlieb nu pierduse vremea degeaba. În timp ce el se ocupa de proprietar, evreul reușise să care motocicleta înăuntru și să pună la loc ușa spartă. Gâfâia.
La rândul lui, Berg respira greu.
— Niciunul din noi nu dorim ca poliția să facă razie pe aici și nici să vină
huliganii să distrugă tot, corect?
În locul gestului de încuviințare, grăsanul își mișcă ochii. Dacă s-ar fi mișcat, cuțitul ar fi alunecat prin straturile de grăsime ca prin unt.
Berg diminuă strânsoarea.
— Ea e sus?
