Fetița o striga.
— Trebuie să plec…
— Caut pe cineva care și-i amintește.
Berg se postă în ușă.
— Numele lor era Schick.
Chipul femeii era lipsit de expresie.
— V-am spus că locuim aici doar de trei ani. De ce mă mai deranjați?
Mergeți și-i deranjați pe naziștii care aruncă cu ouă în clădire.
— Am să pun un polițist să verifice actul de vandalism.
Expresia femeii era sceptică.
— Pot pleca acum?
— Ar fi incomod pentru mine să bat la toate ușile. Poate știți cine locuiește în clădire de mai multă vreme?
— Încercați la apartamentul 11.
Buzele i se strânseră în timp ce mormăi:
— Oskar Krieger. Libidinosul ăla bătrân locuiește aici dintotdeauna.
*
VP - 298
Bărbatul părea a avea vreo șaptezeci de ani și era slab ca un țâr. O șuviță
de păr alb îi cădea pe frunte. Pielea îi trăda vârsta: o paletă de pete galbene ce trădau o boală a ficatului, și pistrui. Dar ochii îi erau limpezi și luminoși.
Erau căprui închis. Berg se prezentă în mod oficial.
— Îl caut pe Herr Krieger.
— Atunci l-ați găsit. Aveți intenția să mă arestați?
— Să vă arestez?
Berg își reținu un surâs.
— Dar ce ați făcut?
— Nimic. Dar asta n-a fost niciodată o piedică pentru poliție.
Izbucni într-un râs zgomotos, apoi deschise ușa cu un gest dramatic.
— Intrați, intrați. N-are rost să discutăm afară să vadă toți vecinii. Atrage bârfele. Nu că babornițele astea ar avea nevoie de vreun motiv ca să
bârfească.
Berg intră. Apartamentul duhnea a țigară, ceea ce nu era de mirare, având în vedere grămezile de mucuri care umpleau camera. Dintr-o ochire Berg numără șapte scrumiere. În ciuda mirosului stătut de țigară, camera era confortabilă. O fereastră mare oferea o vedere agreabilă asupra parcului, conferind locului un aer de locuință scumpă în ciuda dimensiunilor reduse.
Pereții erau mascați de picturi atârnate peste tot unde se găsea spațiu și de rafturi cu sute de cărți. Nu părea că există vreo ordonare tematică a colecției, doar cărți după cărți peste tot, îngrămădite pe sofa sau vraf pe podea. Lucrările de artă erau de asemeni variate, de la portrete clasice la pictură cubistă și expresionistă în culori vii. Dacă se uita cu mare atenție, Berg putea distinge obiecte figurative, chiar dacă reprezentate abstract: o față verde, un câine purpuriu, un violoncel descompus, portocaliu și albastru.
— Sunt ale dumneavoastră? întrebă Berg.
— Cele așa-zis cubiste, da.
— Sunt foarte bune.
— De fapt sunt groaznice, spuse bătrânul. Le-am făcut în urmă cu douăzeci de ani și le-am păstrat ca să-mi amintească de limitele mele.
Umilința e un lucru bun. Cele tradiționale sunt lucrările tatălui meu.
Creierul lui Berg reacționă imediat.
— Lukas Krieger?
Bătrânul ridică din umeri.
— Aha, Oskar Krieger.
Berg se lovi peste frunte.
— Poetul.
VP - 299
— Poet, dramaturg, autor… mi se spune în toate cele trei feluri, dar tot nu-mi pot plăti cheltuielile. Vând lucrările tatălui meu una după alta. Slavă
Domnului că a fost prolific; altfel aș lâncezi în închisoarea datornicilor.
— Tatăl dumneavoastră și Lenbach… au fost în competiție cea mai mare parte a timpului, nu-i așa?
— Competiție nu este tocmai cuvântul potrivit.
— Rivalitate?
— Mai degrabă ură în toată regula.
Krieger râse, apoi scoase o țigară dintr-o casetă.
