Era un trio perfect potrivit, într-un anumit fel – înalți, mondeni, sofisticați după ultimele tendințe, negustori de artă modernă. Marea diferență era în VP - 293

ceea ce privea politica. Schoennacht și Hanfstaengl erau suporteri înfocați ai Partidului Nazist, în timp ce Johannsen îl disprețuia pe Austriac.

Dar oare Austriacul?

Dacă Berg căuta un bărbat arogant, Hitler și puci-ul lui întruchipau aroganța. Din cauza acesteia se trezise la închisoare. Chiar dacă Austriacul a fost temporar domolit, nu a fost zdrobit. Chiar și închis după gratii, Hitler s-a dezvoltat, ajutat de o serie de susținători permanenți. Berg n-avea cum să nu se gândească la ultimele zile. Mitingul nebunului atrăsese o sută de mii de germani care aclamau, Austriacul avea destui acoliți dedicați pentru a forma o armată.

Existau zvonuri că Hitler era copil din flori, că tatăl lui nu murise, ci o părăsise pe mama lui înainte de nașterea lui Adolf. Deși tatăl vitreg al Austriacului l-a adoptat și i-a dat numele său, exista un stigmat asociat cu originea lui Hitler. Asemenea bârfe nu puteau decât să marcheze un copil, nu puteau decât să producă resentiment între mamă și el.

Dar oare un asemenea stigmat să fi hrănit o ură ucigașă? Și de ce să fi distrus Austriacul tot ce reconstruise cu atâta greutate, ucigând femei inocente… și de asemeni un copil?

Johannsen, Schoennacht și Hanfstaengl – toți trei dedicați artei.

Dar și Hitler, deoarece Austriacul avusese pe vremuri speranța de a deveni artist de meserie. Se înscrisese până și la Academia de Arte. Visul lui a fost repede spulberat când i s-a refuzat admiterea. Profesorii au spus că

lucrările lui erau mediocre și banale, lipsite de originalitate și neinteresante.

Pur și simplu nu era bun.

Perfect adevărat, în opinia lui Berg. Arta Austriacului era imatură și plină

de sentimentalism și nu avea nimic interesant de spus despre condiția umană. Nici talentul artistic al lui Berg nu era superior, dar el își cunoștea limitele și niciodată nu aspirase la mai mult.

Dar Hitler era diferit. El nutrise speranțe – dar cu siguranță o dezamăgire nu l-ar conduce pe un om sănătos la crimă.

Oare Hitler era normal?

Copil din flori, arogant, crezând despre despre sine că fusese înzestrat cu un dar deosebit ca apoi să fie catalogat drept mediocru sau chiar mai rău.

Poate că Austriacul încerca să dovedească greșeala criticilor să-i într-un mod sinistru.

*

Arhivele statului erau găzduite într-o clădire de piatră cu trei etaje, decorată cu un rând de coloane dorice care flancau o duzină de trepte ce duceau la o poartă dublă, din lemn de nuc sculptat. Ajuns înăuntru, Berg apăsă soneria. O clipă mai târziu, apăru un funcționar – un Beamter bavarez VP - 294

cu fața roșie și rotundă. După o scurtă conversație și după verificarea unor hârtii, Berg primi acordul oficial într-un timp remarcabil de scurt. Până la urmă Volker se achitase bine de promisiune.

Însoțit până la etajul patru, Berg urcă scara principală, din lemn de nuc lăcuit în negru, cu balustrada lucioasă și netedă. Dalele uzate din marmură

de culoarea jadului îi sunară sub pași în timp ce mergea de-a lungul unui coridor alb, cu uși de acces pe ambele părți. Funcționarul deschise una din uși și-i făcu semn lui Berg să intre. Apoi se scuză și închise ușa după el.

Berg își scoase cascheta de polițist, și-o puse la piept și privi împrejur.

Încăperea era impresionantă, cu tavanul boltit și ferestre înalte. Era însă

rece ca un cavou și plină de curent. În ciuda duduitului unui radiator, Berg tremura de frig. Mobilierul era redus la minimum, o masă lungă de lemn înconjurată de zece scaune. Becuri electrice atârnau de sus, aruncând o lumină de ambră. Rafturi cu cărți erau aliniate într-o parte a sălii; pe partea opusă se aflau portrete de politicieni fără nume, cu expresii țepene ca gulerele albe din jurul gâturilor lor. Două catarge de steag mențineau drapele diferite: galben, negru și roșu cel al Germaniei și albastru și alb cel al Bavariei. În ciuda vorbăriei despre unitatea Germaniei, opiniile erau schimbătoare.

Ușa se deschise și o roșcată atrăgătoare, cu forme pline, așeză un vraf de dosare pe masă. Ochii ei de culoarea smaraldului se fixară pe fața lui Berg; se vedea că era dezamăgită de ceea ce vedea.

— Unde e celălalt?

— Inspektor Storf?

Ca răspuns la întrebare, ridică din umeri.

— E la spital.

Smaraldul se mări. Își duse mâna la gură.

— E bolnav?

— A fost rănit în timpul tulburărilor.

Femeia clipi din ochi.

— Asta-i groaznic.

— Când delincvenții pun stăpânire pe oraș, se întâmplă lucruri groaznice.

— Unde erau ceilalți polițiști?

— Își apărau propria piele. Din nefericire erau mai mulți derbedei decât polițiști.

Ea își ținea încă palma la gură.

— Se poate să-l vizitez?

Berg dădu afirmativ din cap.

— Se poate.

Fata continua să se uite la el.

VP - 295

— Când va putea primi vizite, o să-i spun că v-am întâlnit și că ați fost foarte amabilă cu registrele privitoare la familia Schick.

Arătă cu degetul hârtiile de pe masă.

— Acelea sunt dosarele, da?

Fata dădu din cap, cu ochii umezi.

— Nu este de ajuns că-i pierdem pe bărbații noștri pe pământ străin?

Acum ne luptăm unii cu alții? E o nebunie.

— Ați pus punctul pe i.