că poate nu ați auzit chiar totul. Vă puteți gândi la vreun motiv pentru care să fi plecat de acasă noaptea fără să vă anunțe?

Aluziile erau evidente. Gross îl privi furios.

— Nu. Și nu cred că ar fi plecat de acasă fără să-mi spună, nu în starea ei.

Poate că vreun huligan a intrat azi-noapte în casă pe când eu dormeam și a luat-o.

— Ah, Herr Gross, tot ce se poate, spuse Volker. O să analizăm posibilitatea aceasta. Dar atunci trebuie să admiteri că s-ar putea întâmpla anumite lucruri în partea ei de casă fără ca dumneavoastră să aflați… dacă

dormiți adânc.

Gross se făcu roșu de furie.

— Nu pot să cred. Niciodată nu ar fi plecat de acasă așa de târziu și de una singură.

Berg încercă să atenueze șocul.

— Sunt sigur că nu ar fi făcut-o în mod normal, Herr Gross, dar poate că a intervenit o urgență în timp ce dumneavoastră dormeați. Din dragoste și considerație pentru dumneavoastră, s-a aventurat afară în noapte de una singură.

— Aveți idee ce fel de urgență ar fi putut-o face să iasă din casă? interveni Volker.

— Numai ceva legat de familia ei, dar nu am auzit. Oh, mein Gott! Familia ei!

Ochii lui Anton Gross, fixați asupra lui Berg, implorau sprijin.

— Cineva trebuie să-i informeze. Eu nu pot…

Își strânse pleoapele ca să-și rețină lacrimile care îi șiroiau pe obraji. Își întoarse fața și începu să și-o tamponeze cu o batistă albă de in Berg zise:

— O să le spun eu în locul dumneavoastră, Herr Gross.

Bărbatul scoase un oftat adânc de durere.

— Mulțumesc. E foarte amabil din partea dumneavoastră.

— Desigur că am nevoie de numele și de adresa lor.

Gross își lăsă durerea la o parte și scoase un carnet și un stilou din buzunarul de la haină. Era ușurat că putea face și altceva cu mâinile decât să

și le frece.

— Vi le dau într-o clipă.

VP - 35

— Și cu ce se ocupă tatăl soției dumneavoastră? întrebă Volker.

— E bancher.

Gross termină de scris și rupse foaia cu motive florale. I-o dădu lui Volker, care nu spuse nimic. Dar Berg observă ridicătura ușoară din sprâncene a superiorului său.

— Banca… este proprietatea familiei, corect? întrebă Volker.

— Aceasta este o întrebare personală, Herr Kommissar.

— Nu am de gând să-mi depășesc atribuțiile, Herr Gross, dar încerc să

evaluez situația. Mă gândesc la o eventuală răpire în vederea răscumpărării.

Gross se schimbă la față, furia luând locul stării de șoc.

— Nu se poate cere răscumpărare dacă nu e nimic de răscumpărat.

Berg interveni:

— Probabil că s-a intenționat să fie lăsată o cerere de răscumpărare azi-dimineață, dar soția dumneavoastră a fost găsită prea devreme.

Gross nu luă în seamă ipoteza.

— Vă întreb din nou. Când o pot vedea?

— Mai întâi, am vrea s-o facem prezentabilă pentru dumneavoastră.

— Vreau s-o văd!

Gross ridică vocea.

— Vreau s-o văd acum!

Strigătul său îl aduse în încăpere pe Haslinger.

— E totul în regulă, domnule?

Gross își întoarse privirea mânioasă spre servitor.

— Nu, nimic nu e în regulă. E vorba de Anna. Poliția crede că…

Își întoarse fața de la Haslinger și privi spre Berg.

— Spuneți-i dumneavoastră.

La auzul veștii, Haslinger începu să răsufle greu. Gross repetă cu voce și mai puternică cererea de a vedea trupul soției sale. Haslinger încercă să-l calmeze cu un pahar de brandy. Gross lovi paharul din mâna lui Haslinger și începu să se plimbe agitat prin cameră. Devenea din ce în ce mai agitat pe măsură ce mintea sa începea să înțeleagă înfricoșătoarea veste.

Soția lui era moartă!

Lucrurile începeau să se precipite. Volker preluă controlul situației. Se ridică în picioare și spuse:

— Herr Gross. Vă însoțesc să vedeți corpul. Dar trebuie să vă previn. E