— Voi de acolo. Înapoi la posturi!
Bătu tare din palme.
— Acum!
Zguduiți de asprimea lui Volker, ofițerii o luară din loc ca furnicile. Berg se încruntă.
— Ar fi fost de mai mare ajutor dacă ar fi părăsit locul în ordine, domnule.
S-ar putea ca urmele lor să le fi șters pe cele ale vinovatului.
Volker își canaliză furia către Berg.
— În primul rând, asta-i treaba lui Kolb și nu a ta. În al doilea rând, Profesorul poate cu siguranță să distingă între ceea ce este urmă de cizmă
de polițist și ceea ce nu este.
— Aveți dreptate. Îmi permiteți să mă uit la cadavru, domnule?
Volker se îndepărtă, oprindu-se brusc lângă trupul neînsuflețit. Berg îl urmă și se opri alături de el.
Femeia era foarte tânără și foarte frumoasă, în ciuda palorii morții. Avea fața ovală cu trăsături fine și ochii mari, albaștri, rămași cu privirea fixă.
Părul negru, bogat, îi cădea pe umeri și-i încadra fața. Arăta ca și cum ar fi coborât dintr-o pictură prerafaelită. Era bine făcută, dar avea sâni mici.
Picioarele fine, dar pline, erau îndoite din genunchi și se întrezăreau dintre faldurile rochiei de seară. Volker avea dreptate. Îmbrăcămintea ei era scumpă. Rochia era ușoară și modernă, din șifon negru, de o lungime care lăsa să se vadă gleznele. Un evantai din pene zăcea la câțiva metri de corp.
Berg se aplecă și îl ridică, plimbându-și degetele peste penele moi, vopsite în cenușiu. Îl arătă lui Volker.
— Îl păstrez eu, dacă nu vă deranjează.
VP - 26
Volker dădu din umeri. Berg puse evantaiul în buzunarul hainei, apoi luă
un carnet și un creion și începu să noteze detalii – poziția corpului, unde fusese descoperit, ce se afla prin preajmă. Cercetă solul în căutare de urme, dar nu se afla nimic altceva acolo decât noroi și prundiș.
— Profesorul Kolb o să fotografieze corpul?
— Sper că echipamentul lui servește la ceva.
— Femeia nu poartă haină, notă Berg.
— Și?
— Cu siguranță că nu a ieșit ieri noapte fără haină.
— Cu siguranță.
— Și numai într-un pantof.
Berg respiră adânc.
— Poate avem de-a face cu un ucigaș care face colecție de pantofi și de haine.
Stătu o clipă pe gânduri:
— Un ciorap e pe picior, celălalt, bineînțeles, e înfășurat în jurul gâtului. I-a verificat cineva lenjeria intimă?
— O jartieră menține ciorapul rămas. Nu are chiloți. Ah, da, a fost violată.
Fața lui Volker nu exprima nimic.
— De aproape, se simte.
— Vi se pare câtuși de puțin cunoscută, domnule?, întrebă Berg. Sunteți obișnuit cu înalta societate.
Volker răspunse fără ezitare.
— Nu. Deloc.
— Domnule?
Berg și Volker se întoarseră spre direcția din care se auzi vocea. Era Storf.
Avea nasul și obrajii roșii. Își freca mâinile fără mănuși să și le încălzească.
— Un ofițer tocmai a raportat că a primit un apel la stație pe linia de urgențe 22222. Se pare că un domn – Herr Anton Gross – a reclamat dispariția soției.
