— O jartieră menține ciorapul rămas. Nu are chiloți. Ah, da, a fost violată.

Fața lui Volker nu exprima nimic.

— De aproape, se simte.

— Vi se pare câtuși de puțin cunoscută, domnule?, întrebă Berg. Sunteți obișnuit cu înalta societate.

Volker răspunse fără ezitare.

— Nu. Deloc.

— Domnule?

Berg și Volker se întoarseră spre direcția din care se auzi vocea. Era Storf.

Avea nasul și obrajii roșii. Își freca mâinile fără mănuși să și le încălzească.

— Un ofițer tocmai a raportat că a primit un apel la stație pe linia de urgențe 22222. Se pare că un domn – Herr Anton Gross – a reclamat dispariția soției.

Volker își verifică ceasul de buzunar. Era aproape 9.

— Și tocmai a descoperit că a dispărut?

Storf continuă, citind dintr-un carnet.

— Se pare că Frau Gross se trezește în jurul orei 8. După spusele soțului ei, e foarte punctuală. Dar ieri nu s-a simțit bine. Herr Gross a crezut că încă

mai doarme.

— Asta înseamnă că au camere separate, spuse Berg.

— Și un apartament spațios, dacă-și permit să aibă dormitoare separate.

— Mi s-a relatat că familia se ocupă de afaceri cu bijuterii, mormăi Storf.

Sunt sigur că s-au descurcat bine în timpul Marii Inflații.

VP - 27

Ca și cum ar fi fost vina acelui om că pietrele prețioase și-au menținut valoarea în timp ce marca se devalorizase. Dar oare nu era asta esența mentalității germane? Era mult mai simplu să arăți cu degetul spre alții decât să-ți faci autocritica. Atitudinea progresistă era sinonimă cu comunismul și cu anti-ordinea, și orice era mai bun decât haosul.

Volker aruncă țigara și strivi cu călcâiul mucul care încă mai ardea.

— Ai și o adresă, Storf?

— Chiar aici, domnule, zise Storf și îi dădu o foaie de hârtie.

Volker aruncă o privire asupra conținutului, puse hârtia în buzunar și își aranjă cravata. I se adresă apoi lui Berg:

— Ulrich și Storf pot curăța mizeria asta. Tu vii cu mine. Vom vorbi amândoi cu el. Lasă motocicleta celorlalți. Luăm mașina mea.

Kommissar-ul arătă spre mucul de țigară din iarbă:

— Ai grijă tu de ăsta în locul meu, Ulrich, nu-i așa?

O porni spre mașină vorbind peste umăr:

— N-are rost să murdărim frumoasele noastre parcuri, hmm?

Storf se aplecă, luă mucul de jos și răspunse:

— Sigur că nu, domnule.

Apoi îi șopti lui Berg:

— Ticălosul!

— Ulrich, ai grijă ca profesorul Kolb să fotografieze corpul și să caute bine de tot ceea ce ar fi putut rămâne în urma vinovatului, inclusiv urme de pași și haine. Și cred că o femeie ca aceasta ar trebui să aibă poșetă, dar nu am observat niciuna.

— Furt? sugeră Storf.

— N-ar fi exclus. Primul meu suspect ar fi tânărul de la aprovizionare.

Verifică-i atent obiectele personale.

— Bine, Axel. Ar fi bine să pleci, îi spuse Storf. Dictatorul are nevoie de acolit.

— Într-adevăr.

Berg avu nevoie de câteva minute ca să-l ajungă din urmă pe Volker.

— Sunteți sigur că aveți nevoie de mine, domnule?

— Adică?

Volker mergea foarte repede.

— Poate că omul ar reacționa mai bine dacă i-ar lua interogatoriul cineva din aceeași clasă socială cu el, fără ca eu să intervin.

— Ah, asta era.

Volker încetini pasul în momentul în care se apropiară de Mercedesul negru.

VP - 28

— Bine gândit, Inspektore, dar eu tot vreau să vii cu mine. Dacă tot e să

pricinuim neplăceri, mai bine să o faci tu decât mine.