— De aceea îi tot duceam cacao și prăjituri.

Berg mai sorbi o ultimă dată, apoi așeză ceașca goală cu farfurioara pe cărucior. Era bucuros să se scape de porțelan fără să fi spart sau scăpat nimic.

— Și nu ați mai văzut-o de aseară de la opt?

— Nu… Avem… de când e în această stare, am păstrat… intimitatea.

— Înțeleg, spuse Berg.

Haslinger se întoarse, ținând în mână o fotografie cu ramă de argint. Herr Gross luă fotografia, îi aruncă o privire leneșă, apoi o oferi lui Volker. Ochii Kommissarului nu lăsau să se întrevadă nimic. Îi înmână fotografia lui Berg.

Era atât de strălucitoare în rochia albă de mireasă cu voal… Ce trist era că

această femeie – mai degrabă această copilă – era acum doar un corp fără

viață. Berg observă semnul din cap al lui Volker. Bineînțeles, ticălosul voia ca el să dea vestea. Ziua începuse prost și nu părea să continue mai bine.

— Herr Gross…

Berg îi aruncă o privire lui Haslinger, așteptând ca acesta să se scuze și să

plece. În sfârșit, majordomul înțelese.

— Domnule, nu e ușor să vă spunem asta. Azi-dimineață a fost găsit corpul unei femei în Englischer Garten. Ni s-a raportat în urmă cu vreo două

VP - 33

ore. Privind la fotografia aceasta, am motive să cred că este… a fost… soția dumneavoastră.

În privirea lui Gross era un amestec de confuzie și neîncredere. După mai multe încercări neizbutite, reuși să spună:

— Vreți să spuneți că soția mea este moartă?

— Eu… Da, mă tem că da… după ce am văzut fotografia.

Berg își drese glasul și se uită în direcția lui Volker pentru ca acesta să-l susțină. Nu primi însă niciun ajutor.

— Da, ea este. Da.

— Sunteți sigur?

Privirea lui Gross o căută pe a lui Berg:

— Nu vă înșelați?

— Eu… Berg expiră. Nu cred că mă înșel, nu.

Cu mare grijă, Gross se ridică în picioare și așeză ceașca pe cărucior. Apoi, timp de câteva minute, se plimbă agitat prin cameră. Se opri brusc și reuși să-și adune forțele.

— Ei bine, aș dori să văd cu ochii mei!

Volker făcu un pas înainte.

— Bineînțeles, Herr Gross. O să vă conducem la locul faptei imediat. Dar mai întâi, ne permiteți să vă adresăm câteva întrebări? Cele obișnuite.

— Da, bineînțeles.

Ochii lui Gross erau umezi, dar mintea îi era în altă parte.

— Presupunând ce poate fi mai rău, domnule, cunoașteți pe cineva care ar fi vrut să-i facă rău soției dumneavoastră?

— Nu.

Apoi cu fermitate:

— Bineînțeles că nu!

— Îmi pare rău, Herr Gross, spuse Volker. Dar trebuie să vă pun câteva întrebări.

Gross își mușcă buza de jos.

— Pot s-o văd chiar acum?

— Vă rog să mai aveți răbdare încă un minut. Spuneați că avea obiceiul să

se scoale în jurul orei opt. Dar ați așteptat până la nouă înainte să o deranjați pentru că nu se simțise bine noaptea trecută.

— Exact.

— Și se dusese la culcare în jurul cărei ore?

— Cam pe la opt.

Berg spuse:

— Și nu ați auzit nimic în toiul nopții care să sugereze că ar fi putut pleca de acasă?

VP - 34

— Nimic.

Volker adaugă:

— Dar e posibil ca, aflându-vă în altă încăpere, să nu-i fi auzit mișcările.

— Imposibil, insistă Gross. Nu am auzit nimic. Nu mai am nimic de spus.

— Da, bineînțeles, replică Berg. Dar vă rog să presupuneți pentru o clipă