CINCI

Era de așteptat ca acel cadavru să fie al lui Frau Gross deoarece adresa furnizată poliției se afla la doar zece minute distanță de parc, numărul corespunzând unei clădiri cu patru etaje de culoarea caisei de pe Widenmeyer Strasse. Poate că femeia se întorcea acasă dintr-o escapadă

secretă în cartierul Schwabing și se hotărâse din motive de discreție s-o ia pe scurtătură prin Garten. Sau poate că fusese ucisă în casă și târâtă apoi în unul din numeroasele tufișuri de acolo deoarece era locul cel mai apropiat și cel mai indicat pentru a ascunde urmele. Tot felul de teorii treceau prin mintea lui Berg în timp ce se îndrepta alături de Volker spre mașină.

Berg era încă și mai nedumerit de hotărârea Kommissarului de a merge cu mașina, deși ar fi fost mai simplu să meargă pe jos. Nu era stilul lui Martin Volker să fie ineficient, așa că erau în joc alte considerații. Mercedesul era al lui Volker și nu al poliției, deci poate Volker dorea să se pună pe picior de egalitate cu Gross, etalându-și bunăstarea.

După ce au parcat și au parcurs pe jos câțiva metri până la clădire, au fost însoțiți de un portar până la un ascensor cu uși nichelate. Ascensorul, manipulat de un bărbat în uniformă, cu mănuși albe, urca foarte încet și scârțâia. Se opri, în sfârșit, la etajul patru și liftierul deschise ușile rabatabile ale cuștii din fier forjat. Herr Gross era proprietarul întregului etaj. Volker și Berg ieșiră și, înainte să se îndrepte spre ușa lui Gross, Kommissarul așteptă

până în momentul în care liftierul dispăru și acul liftului indică etajul trei.

Apoi Volker ridică mânerul și lovi de mai multe ori ușa bogat ornamentată

din mahon maroniu. Răspunse un majordom – în uniformă și deosebit de grav – cu trăsături blânde și păr cărunt, rărit.

— Da?

— Suntem de la poliție.

Volker îi înmână o carte de vizită:

— Cred că Herr Gross ne așteaptă.

— Ah, da. Un moment.

Majordomul era cât pe ce să închidă ușa și să-i lase afară, dar pentru Volker asta ieșea din discuție. Își făcu loc înăuntru, împingându-l pe majordom într-o parte.

— Da, domnule? i se adresă majordomul, țeapăn.

VP - 29

Volker își întoarse privirea de oțel asupra lui.

— N-avem toată ziua la dispoziție, omule.

Ochii i se îngustară:

— Anunță-ți stăpânul.

Urmară câteva minute de tăcere. Apoi majordomul se înclină.

— Bine.

Pe când se îndepărta, Volker îl strigă. Majordomul se întoarse exact la timp pentru a prinde haina lui Volker.

— Fii amabil și pune-o undeva.

Majordomul reuși cu greu să-și înăbușe furia, mai ales când Volker adăugă sotto voce:

— Amabilitatea tiroleză nu mai e ce-a fost.

— N-aș putea să spun, domnule, răspunse Berg, ca și cum ar fi fost vorba de o observație îndreptățită.

Volker izbucni în râs. Își scoase pălăria și îi spuse lui Berg să facă același lucru.

— Hai să aruncăm o privire pe aici.

— Încă nu am fost invitați oficial înăuntru, domnule.

— Nouveau riche cosmopolit, pufni Volker. Ce știe el despre protocol?

— Dar…

Era inutil. Kommissarul făcuse deja câțiva pași înainte, încălțămintea lui în general impecabil de curată lăsând de data aceasta urme de noroi pe marmura albă. Berg nu putu decât să-l urmeze. Se opriră amândoi la intrarea în salon și rămaseră cu gura căscată de admirație. Înalt de vreo 5

metri, tavanul era din lemn de nuc sculptat, iar pardoseala din plăci de marmură albă și neagră aranjate alternativ, deși cea mai mare parte era acoperită de covoare persane.

Volker îndrăzni să pășească înăuntru.

Decorul era elegant și foarte la modă, rafinat, cu forme pure. Totul în cameră era de cea mai bună calitate, dar cele mai impresionante obiecte erau o comodă din lemn de trandafir și o masă din ebonită Macassar în centrul căreia se afla o vază Lalique cu un aranjament de cale proaspete.

Obiectele ar fi putut foarte bine să fi fost aduse de la Expoziția de Arte Decorative și Produse Industriale organizată la Paris cu câțiva ani în urmă, ale cărei exponate reprezentaseră designul inovativ în cel mai înalt grad.

Amestecate cu mobila modernă se aflau câteva piese de colecție din perioada Empire care dădeau locului o notă de vechime și echilibru.

Existau mai multe grupuri de sofale și fotolii pe care s-ar fi putut purta conversații simultane. Într-un șemineu de piatră ardea focul, în spatele unui ecran din sticlă gravată. Draperii de catifea vișinie încadrau șase ferestre VP - 30

înalte. Dar cea mai mare parte din perete era ocupată de lucrări de artă

modernă care mai mult ca sigur ar fi fost denunțate de Partidul Național-Socialist drept picturi degenerate, aparținând artiștilor asociați cu mișcarea Blaue Reiter – Franz Marc, August Macke și Wassily Kandinsky. Mai erau multe picturi, desene și scheciuri executate de artiști expresioniști: Egon Schiele, George Grosz, Gabriella Munter, Paul Klee, Georges Braque, Lyonel Feininger.

— Avangardă, dar germană, observă Volker. În felul ăsta nimeni nu-l poate acuza că e prea cosmopolit.

— Braque și Klee sunt elvețieni, spuse Berg, Schiele e austriac, Grosz, Kandinsky și Feininger sunt evrei; în plus Kandinsky s-a născut în Rusia.

— Oricine vorbește germană, ori este german, ori își dorește să fie german, spuse Volker. Întreabă-l pe Hitler.

— Și-a rezolvat problema cetățeniei?

— De unde să știu eu? întrebă Volker.

— Dumneavoastră știți totul, domnule.

Volker își ridică privirea.

— Axel, mă faci să roșesc.

Berg se îndreptă spre una din ferestre. Se uită afară pe geam – o vedere panoramică asupra fluviului Isar, asupra Bogenhausen, până departe. Norii se împrăștiau și Berg simți căldura soarelui prin sticlă. Aceasta, combinată